Vin alegerile! Votaţi cu Hristos!

Vin alegerile! Statele Unite au votat, bulgarii la fel, până şi moldovenii de peste Prut au reuşit, ajutaţi, să-şi aleagă  conducătorul.
Şi la noi se fac pregătiri. Se ţin conferinţe şi slujbe, rugăciuni, procesiuni, excursii, pelerinaje, amestecate, uneori, cu iz electoral, toate acestea căutând realizarea comuniunii în pofida comunității.
Marea problemă în timpul procesului electoral se descoperă în criza de identitate. Unde ne regăsim noi, ca persoane, la capătul diferitelor competiții dezvoltate de către diversele grupuri și partide?

Unde ne identificăm în ofertele atractive pe care toate acestea ni le oferă ?

Ajungem din nou să trăim pe propria piele definiția democrației supusă scrutinului electoral, zugrăvită sugestiv prin imagini, ca fiind o vacă ce alege doar cine să o mulgă.

În fața acestor provocări ne regăsim identitatea doar când înțelegem cuvintele Sfântului Apostol Pavel „… m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine.” ( Galateni 2,20)

Înțelegem că pacea sau liniștea pe care o oferă cu generozitate candidații la diversele funcții politice este doar un  armistițiu temporar atâta timp cât nu este trăită în Hristos.

Doar în această stare, de identitate creștină trăită și mărturisită, putem vorbi de comuniune, responsabilitate și nu competiție de promisiuni deșarte, identitatea întru Hristos devenind o stare de înfrânare-post și despătimire.
Îmi aduc aminte de un credincios care a venit la mine să se spovedească. Lucra atunci ca distribuitor de colete. Într-una din zile, dintr-un colet prost ambalat, s-au revărsat două cărţi de rugăciuni, legate în piele roşie, având foiţe cu margini aurite, ce cuprindeau şi icoane de sfinţi şi martiri.

– Părinte, mi-a spus cu un oftat, nu m-am putut opri ca să nu îmi însuşesc una.

– Să furi o carte de rugăciuni, când ştiu câte cărţi ai în bibliotecă? l-am întrebat, surprins.

– Cred că mă aflam într-o dispoziţie religioasă, mi-a răspuns cu un oftat.

Am relatat această întâmplare, deoarece, ea poate defini starea noastră din pragul alegerilor. Viaţa politică presupune un crez bine definit pentru slujba comunităţii, un crez înveşmântat în diverse ideologii, cu diverse soluţii, spre binele  comunităţii, spre binele alegătorilor.

Se poate întâmpla ca acest crez să fie pervertit spre interesul propriu sau al unui grup restrâns, interes ce va ignora, mai târziu, nevoile celorlalţi.

A vota cu Hristos înseamnă a nu lua cartea de rugăciuni revărsată din colet, a fi implicat în treburile comunităţii şi nu în jefuirea ei.

Când Biserica, prin credincioşii ei, mărturiseşte valorile sale, ea ridică şi mântuieşte întreaga comunitate.

Unii ar dori din naivitate sau credință rău înțeleasă să poziţioneze Biserica în afara politicii, însă această capcană întinsă prin diverse instrumente mediatice nu reușește altceva decât să facă jocul celor interesaţi de aceasta. Glasul profetic al Bisericii, mărturisit prin orice dezbatere publică, afirmă faptul că ea, încă, nu a dezertat de la menirea ei. Menirea Bisericii nu este numai una socială, ci una mântuitoare.

Glasul Bisericii (ca adunare a credincioşilor) mustră pe conducătorul ticălos şi lacom şi împărtăşeşte Iubirea, Dreptatea şi Adevărul ca stare şi normalitate a vieţii. Acest mesaj, vindecător, se adresează întregii societăţi, cuprinde pe toţi, de la închisori, şcoli şi grădiniţe, case de bătrâni, spitale şi instituţii.

Cu toţii purtăm această responsabilitate, nu doar când plătim impozite sau vociferăm în numele democraţiei, ci şi când votăm, votăm pe cel ce trăieşte mesajul lui Hristos.

Responsabilitatea mărturisirii nu presupune afilierea la un partid creştin, ci implicarea, acordarea timpului pentru nevoile comunităţii din care faci parte, promovând criterii morale, valori ce susţin comunitatea, virtuţile creştine.

Toate acestea alcătuiesc un crez şi definesc o stare.

Ne întrebăm acum, retoric: cine mai crede?

Cine îşi mai trăieşte libertatea în mod responsabil?

Mi-au cerut binecuvântarea doi tineri să participe la o demonstraţie. Era vorba de un marş organizat, împotriva defrişărilor agresive ale pădurii. Le-am spus să se grăbească, că îi aşteaptă Hristos acolo. Oriunde este ceva spre bine, vindecare şi comuniune, vine şi Hristos.

Au plecat surprinşi. După ceva vreme, i-am întâlnit şi le-am cerut detalii despre evenimentul în sine.

– Nu ne-am mai dus, mi-au răspuns, evitându-mi privirea, deoarece începuse să plouă.

Pr. Petru Munteanu