Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Iubiți credincioși și credincioase, mulțumim Bunului Dumnezeu Care ne-a ajutat să ajungem astăzi la sfânta biserică.
Deși este o zi mai friguroasă, iată, am luat drumul cu toții către biserică.
Am ieșit din comoditatea casei, dintr-un spațiu cald și plăcut și am luat drumul către adunarea aceasta a credincioșilor numită biserică, pentru ca să ne întâlnim în rugăciunea noastră cu Bunul Dumnezeu.
Astăzi la Sfânta Biserică am auzit citindu-se o Evanghelie deosebit de frumoasă, ea ne relatează o minune săvârșită de Mântuitorul asupra unui om bolnav, paralitic.
Acest mesaj al Sfintei Evanghelii pe care noi, astăzi, l-am auzit, este unul care se adresează de fapt, mie și ție, pentru că el este foarte actual.
Ca să înțelegem acest mesaj, întoarcem paginile îngălbenite de vreme și de timpuri, ale istoriei până în perioada Mântuitorului. Ajungem într-o cetate mică, alcătuită din case cu o arhitectură specifică locului, cu ulițele înguste, cetate numită Capernaum.
În cetatea Capernaum, ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi, că a intrat Mântuitorul, a poposit într-o casă.
Cetatea Capernaum era așezată și organizată diferit de cum sunt satele noastre.
Casele din cetatea Capernaum erau cu totul diferite arhitectonic decât cele din comuna Săvinești sau din țara noastră. Cei care au fost acolo în vizită au descoperit o altă arhitectură. În Cetatea Capernaum se construiau casele sub forma unui patrulater. Imaginați-vă un pătrat, care avea construit pe fiecare latură a sa un corp de casă. O latură a pătratului era o casă care avea o poartă mare de intrare prin care locuitorii casei pășeau înăuntru. De cum intrau ei în casă, dădeau de o curte interioară, spațiul liber din interiorul patrulaterului. În curtea aceasta interioară își desfășurau activitățile zilnice cei din casă, în special copiii,
femeile și bătrânii.
Casele, în perioada Mântuitorului, erau construite din lut, din nuiele, din paie și cărămidă, aveau camerele mici și răcoroase. În perioada când era foarte cald, mulți dintre locuitorii din casele acelea se odihneau noaptea pe acoperiș.
Acoperișul casei era plat, înconjurat cu un zid, ca al unui balcon sau mai scund.
În aceste case locuia în perioada Mântuitorului familia, mult mai lărgită, erau bunicii, străbunicii, verișorii, uncheșii, toți locuiau împreună, familia era mult mai mare, mult mai fericită…
În spațiul acela din centrul casei, adică în curtea interioară, își desfășurau activitatea zilnică femeile și copiii familiei, se jucau împreuna frații și verișorii în timp ce gospodinele pregăteau masa, împleteau, spălau sau îngrijeau locuința. Copiii se jucau în acea curte interioară și acolo erau primiți uneori și oaspeții sau musafirii.
Să nu ne imaginăm că Mântuitorul intrând într-o casă a intrat într-o cameră, pentru că așa cum am spus, camerele erau foarte mici și nu puteau să intre foarte multe persoane, intrau zece-douăzeci de persoane, se umplea camera…
Deci, Mântuitorul intră într-o casă din Capernaum, ne spune Sfânta Evanghelie, intră, de fapt, în curtea aceea interioară, destul de spațioasă, de generoasă și odată cu El intră mulțime multă, care dorește să-L asculte, să asculte din Cuvântul Vieții.
Atât de multă mulțime intrase în casă, de fapt, în curtea interioară, încât erau mulți rămași pe la ușă, pe lângă poarta cea mare de intrare a casei și nu mai puteau să intre, erau mulți adunați acolo. Ne spune Sfânta Evanghelie că auzind că Mântuitorul este acolo, niște prieteni ai unui om paralitic s-au dus la acesta și i-au spus că a venit Hristos în Capernaum.
A venit Mântuitorul, vindecătorul. Vino cu noi, să te ducem la dânsul, să te vindece!
Răspunsul paraliticului a fost un răspuns neașteptat pentru ei. Pentru că paraliticul nu a dorit să fie dus acolo, la Mântuitorul.
Nu știu dacă ați avut ocazia să stați lângă persoane care suferă sau au o suferință, o boală îndelungată. Aceste persoane, se împart în două categorii: o categorie care și-ar dori să piară, să se sfârșească totul mai repede, să se termine cu suferința lor, unii chiar se roagă să moară mai repede, ceea ce este un mare păcat… Când merg să îi spovedesc, mărturisesc că și-ar dori să plece mai devreme, să se ducă, că se chinuiesc… sau au impresia că îi chinuiesc pe cei din jurul lor; și alte persoane care în suferința lor dezvoltă o mai multă stare de bine, de pace și de liniște și trăiesc suferința lor cu Dumnezeu, trăiesc împăcați. Nici nu mai simt
suferința…
Realizează prin suferință, de fapt, că viața este un dar și noi suntem niște călători și ne pregătim în această viață pentru călătoria cea mare. Și în starea de suferință, prin rugăciune, se ridică sau se înduhovnicesc foarte mult. Fac o paranteză, eram student la facultate și am aflat de un părinte, un credincios , care era foarte bolnav, la Cluj.
Era paralizat de câțiva ani și era pus într-un pat care se mișca continuu în sus și în jos în zona capului. Era un pat care se ridica și se cobora continuu, ca să-i dezvolte și o circulație a sângelui sau nu pot să știu de ce hotărâseră medicii ca patul acela, efectiv, să se miște continuu.
Și când am mers cu alți colegi la dânsul să vorbesc despre Dumnezeu, despre iubirea lui Dumnezeu, despre credință, când am intrat la dânsul, dânsul avea o candelă aprinsă la geam, avea o iconiță pusă alături și ne-a vorbit atât de frumos despre importanța credinței și a rugăciunii, încât noi, care am mers acolo, ne-am umplut de căldură, de pace și de bine. Parcă se oprise timpul, și nu mai exista timp și eram așa, într-o continuă stare de bine și de pace pe care ne-o transmitea un om bolnav, un om țintuit la pat, care ne vorbea despre iubirea lui Dumnezeu, despre încrederea în ajutorul Lui, ne vorbea despre pacea lui Dumnezeu, despre
bucuria cu Dumnezeu, despre viață, el, care stătea țintuit la pat…
Deci există două categorii de oameni: cei care înțeleg suferința și cei care se revoltă împotriva suferinței, iar în revolta lor își fac rău, și odată cu ei suferă și toți cei din jurul lor.
Acest paralitic din Evanghelie căzuse rău și nu a vrut să primească lecția suferinței. Există lecția suferinței și există și cununa ei, o cunună a înțelepciunii și a păcii ca rod al rugăciunii care vine când înțelegi iubirea lui Dumnezeu peste tot și în toate, și ai încredere că în suferința ta, totul curge ca un plan al lui Dumnezeu, ca o lucrare a lui Dumnezeu.
S-au dus prietenii la acest om paralitic și el a spus: „Lăsați-mă aici, lăsați-mă în pace! Vreau să mor!” Și aceștia l-au luat cu targa, cu patul pe care era țintuit și au alergat pe ulițele Cetății Capernaum, și-au ajuns la casa aceea, plină de oameni unde era Hristos.
Paraliticul hurducat și ridicat avea doar voce să strige tare și apoi din ce în ce mai slab, împotriva lor, supărat că l-au scos din casă, că îl fac de rușine pe uliți, că nu vor reuși nimic…
Imaginați-vă că în acea perioadă nu existau pamperși, nu existau pături de unică folosință, soluții de igienă.
Paraliticul era murdar, mirosea urât și greu, vroia să stea în suferința lui, să fie lăsat în pace. Și prietenii l-au luat și l-au dus la Hristos!
Prietenii aceștia au avut niște calități sau caracteristici unice pe care le au doar oamenii care cred în Dumnezeu, care își pun nădejdea în El.
Oamenii care au credință și sunt încredințați de lucrarea lui Dumnezeu în viața lor, nu le este rușine de ce zice lumea, nu se tem de corul lumii care își cântă continuu disperarea, mediocritatea, lipsa de încredere, teama de eșec, spaima de ce vor zice alții care îi doresc fricoși și temători ca și ei.
Există o frică care ne paralizează acțiunile noastre, frica de ce spune lumea.
De exemplu, ai luat drumul la biserică și dacă te întâlnești cu unul sau cu altul care te întreabă:
-Unde te duci?
Și tu îi răspunzi:
-Mă duc la biserică!
Aproape că sigur vei fi întrebat :
-Dar ce-ai pățit? Ești tânăr și în putere, ce să cauți la biserică?
Ei… dacă a spus „că ce-am pățit?”, mai bine stau și eu acasă sau nu mai spun că merg la biserică…
Frica de ce va zice lumea…
Dacă îi spui cuiva mâine că ai fost la biserică, dacă spui la serviciu că ai fost la biserică, apare teama aceasta că ce-o să zică lumea, ce cauți cu toți moșnegii, cu toate babele?, ce-ai pățit?, ce cauți tu la biserică?
Ți se va spune ești o fată frumoasă, un băiat frumos, tânăr, ce tot mergi la biserică?
Frica aceasta de ce va zice lumea îți paralizează bucuria vieții și comuniunea cu Dumnezeu. Dar când Îl iubești pe Dumnezeu și simți lucrarea Lui în viața ta, scapi de această teamă.
Acești oameni l-au cunoscut pe Hristos, L-au auzit pe Mântuitorul și erau încrezători în Mântuitorul Iisus Hristos și l-au dus pe paralitic la Mântuitorul. Nu le-a fost frică de ce zice lumea!
Paraliticului, însă, îi era rușine de el și îi era rușine de ce o să zică lumea, își pierduse orice speranță și orice credință.
Prietenii paraliticului nu s-au gândit o clipă la un eșec, nu s-au gândit că o să râdă lumea de ei, că s-ar putea să nu ajungă acolo la timp, că s-ar putea să nu rezolve nimic. Când ai credință ești entuziast, când ești entuziast trăiești cu adevărat.
Ei s-au dus cu încredere, s-au dus cu încredințarea aceasta că Dumnezeu îi ajută. Omul credincios este omul plin de entuziasm. Entuziasm, în limba greacă înseamnă: en te ousiasmous, adică în ființa ta ( ousia ta ) este Dumnezeu ( în tine)!
Și ființarea aceasta a lui Dumnezeu din tine îți dă curaj, îți dă încredere, îți dă bucurie, îți dă pace, îți dă ceea ce lumea fără Dumnezeu nu poate să-ți ofere.
Lumea fără Dumnezeu îți oferă rușine, frică și teamă, izolare și disperare, deznădejde și moarte, grija de păcatele altuia, grijile față de bunurile altora, judecata aspră a altora, osândirea altora…
Au ajuns în fața casei. Și lumea era foarte multă, paraliticul vroia înapoi la el acasă și striga: „Duceți-mă înapoi!”, lumea era multă la poartă, unii de acolo le-au zis: „Unde mai intrați? Nu mai chinuiți pe bietul om! Nu vedeți că nu mai aveți loc să treceți?” Și ei au zis, cum numai oamenii credincioși pot spune:
„- Urcăm pe acoperiș, urcăm pe acoperiș!”
Zice lumea:
„Unde te duci la biserică? Ce treabă ai tu acolo? Este frig, stai acasă, uite, ai Trinitas-ul la televizor, ai radio, ai carte de rugăciuni, dacă vrei, roagă-te acasă, ce cauți la biserică?”
Și tu spui:
„-Merg la biserică! E multă lume acolo!
-Nu contează, stau acolo, într-un colț, stau cu ei, stau
să mă rog!”
Perseverența este starea omului care are încredere în iubirea lui Dumnezeu.
Să fii perseverent! Să fii încrezător! Când lumea spune că nu poți, că nu ai nici o șansă, că nu valorezi, că ești un nimic, tu să simți iubirea lui Dumnezeu care ți-a dat sens și rost în viață, ți-a dat valoare, ți-a dat darul iubirii, nu uita de această iubire! Nu uita de aceste binecuvântări! Sunt ale tale! Sunt pentru veșnicie! Sunt parte din tine! Nu le îngropa! Nu le risipi! Ne urcăm pe acoperiș! Există în orice situație incomodă o soluție salvatoare când te încrezi în Dumnezeu!
Ei bine, trebuie să înțelegem că acea curte interioară de care am vorbit la început nu avea un acoperiș propriu-zis, „acoperișul “era alcătuit din niște bârne lungi, care se puneau transversal pe laturile interioare ale casei, iar pe aceste bârne se așezau niște frunze mari de palmier, ca să țină umbră și răcoare curții interioare.
L-au urcat pe slăbănog cu targa sus, pentru a-l coborî în curtea interioară, ce de vaiete, ce de murmur al mulțimii, un parlament în miniatură…
L-au legat pe targă pe slăbănog, l-au urcat cu targa, ce spectacol, ce discuții…
Au dat frunzele de palmier de pe bârne la o parte, au pășit pe acele bârne și au coborât targa acelui om bolnav, murdar, supărat că a fost dus și a fost chinuit până acolo… în fața Mântuitorului Iisus Hristos.
Ne spune Sfânta Evanghelie că Mântuitorul, văzând credința lor, a acestor oameni care l-au adus pe bolnav, a zis paraliticului: „Fiule, ți se iartă păcatele!”
Mântuitorul nu i-a zis:
„Ți se iartă păcatele”, două puncte, și a început să spună păcatele, cum se întâmplă astăzi la televizor, la radio, peste tot în discuțiile unora cu alții, enumerăm păcatele și greșelile celor de lângă noi, le știm pe toate, trebuie să le spunem pe toate și ne imaginăm multe dintre ele și le spunem altora.
Hristos-duhovnicul cel adevărat și bun, vorbește doar cu paraliticul și-i spune despre începutul suferinței lui, care este păcatul și îi dă vindecare, îi iartă păcatele.
Păcatul neîncrederii în ajutorul lui Dumnezeu. Păcatul izolării sau al respingerii celor de lângă el. Păcatul judecății aspre a lui Dumnezeu, păcatul osândirii lucrării lui Dumnezeu în viața lui, al judecății aspre a celor de lângă el, a osândirii lor. Păcatul izolării, păcatul nefericirii, păcatul disperării, păcatul morții, „- Ți se iartă păcatele!”, îi spune Mântuitorul.
Îl rupe prin Cuvânt, îi scoate rădăcina întunecoasă care i-a nenorocit viața și i-a făcut zilele chinuite, pentru că nu le-a umplut de iubirea lui Dumnezeu, de recunoștința față de Dumnezeu, de mulțumirea față de asemenea prieteni, nu a mai văzut nimic din pacea și binecuvântarea care-l înconjura în suferința lui.
Când omul intră în starea întunecată a păcatului, nu mai vede decât răul și moartea. Nu mai vede decât întunericul și ura.
Și clocotește în el și lucrează în el iadul.
A te elibera de păcat înseamnă a te umple de bucuria aceasta a darului lui Dumnezeu.
A intra în comuniune cu cel de lângă tine, a privi viața ca dar de la Dumnezeu, a fi recunoscător și bun, a avea încredere, a fi entuziast, a fi plin de pace și de iubire din iubirea lui Dumnezeu, a fi fericit, că așa ne vrea Dumnezeu, ne vrea fericiți!
De ce alegem moartea? De ce alegem disperarea, de ce alegem întunericul și iadul?
„Ți se iartă ție păcatele!”
Mulți din cei din jur, care veniseră acolo să-l iscodească și să osândească pe Mântuitorul, Îl judecă pe acesta, cum de iartă păcatele? Și atunci, Mântuitorul, odată cu vindecarea sufletului îi dă paraliticului și vindecarea trupului.
Iubiți credincioși și credincioase, știm cu toții că atunci când sufletul este bolnav, și trupul este neputincios și bolnav.
Am simțit lucrul acesta în momentul în care suntem împăcați sau suntem bine, ne spovedim, ne împărtășim, că această pace și liniște din noi dă altfel curs trupului nostru, altfel respirăm, altfel mergem, altfel ne bate inima, când omul este împăcat și bine, trupul lui este bine și împăcat.
Pentru că suntem legați unii într-un mod ființial cu trupul, cu sufletul, noi de aceea cinstim sfintele moaște și sfinții bisericii, pentru că ei au sfințit trupul lor prin rugăciunea duhului, și trupul lor devine ca o mireasmă, un vas ales care s-a umplut de darul Duhului Sfânt și în care lucrează Duhul Sfânt, ei devenind împreună-lucrători sau făcători de minuni din izvorul minunii și al vieții care este Dumnezeu.
„Ți se iartă ție păcatele”, spune Hristos Domnul care este judecat și osândit de ceilalți, care veniseră să-L judece, să-L prindă prin cuvânt.
Ne spune Sfânta Evanghelie că se ridică slăbănogul și pleacă la casa lui, dând slavă lui Dumnezeu.
Înțelegem deci în prima parte a Sfintei Evanghelii că cea mai mare binecuvântare pentru noi sunt prietenii care ne duc la Hristos.
Astăzi sunt din ce în ce mai puțini prieteni de genul acesta.
Cele mai mari tragedii se întâmplă în viața noastră din cauza prieteniilor rele.
Prieteniile rele care vin și bârfesc, vin și vorbesc de rău, vin și osândesc, vin în casa ta și-ți umplu casa de întuneric și de răutate. Și dacă tu crezi că cel care vine la tine, prietenul tău care vine să bârfească pe toată lumea când stă la tine, dacă crezi că el, când pleacă de la tine, o să vorbească frumos despre tine, te înșeli amarnic, pentru că el este cu bârfa așa, normal, el bârfește la tine și tu-l asculți, pleacă de la tine, te
bârfește pe tine și-l ascultă alții.
Oprește starea aceasta! Nu-ți fă rău ție și caută prietenii cei buni.
Prietenii cei buni sunt cei care caută scuze înainte de a osândi, caută să se roage pentru celălalt, înainte de a-l judeca aspru. Prietenii cei buni sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu și de aceea astăzi este o criză a prieteniilor.
Biserica ne îndeamnă pe noi toți să ne facem timp să căutăm prietenii cei buni în cărțile Sfintei Biserici, sunt cărțile Patericului, Patericul românesc, Patericul athonit, cărțile Sfinților părinți sunt cărți care ne luminează pe noi și ne dau bucuria aceasta a vieții, a prieteniei ca dar de la Dumnezeu.
Prietenii cei buni sunt rari, dar prietenii cei buni sunt o binecuvântare. Înțelegem, deci, că darul prieteniei celei sănătoase este binecuvântarea unei case și înțelegem că cea mai mare criză care este astăzi stă în criza prieteniei.
Prietenia fără de Hristos intră în casa noastră și ne răpește ce avem noi mai de preț: copiii.
Vin la biserică părinți cu lumânările tremurând, cu sufletul plin de lacrimi, se roagă, dau slujbă pentru copiii lor care, crescuți bine, cu pregătire, cu profesori, au luat căi greșite, s-au apucat să fure de prin magazine, să agreseze bunicii sau părinții, să le ia banii, să judece, să încuie ușa camerei lor, să trântească ușile casei, să fie nefericiți și să nefericească pe ceilalți.
Și întrebăm părinții: ați verificat prietenii lor?
Știți ce prieteni au?
Pentru că prietenia cea rea strică obiceiul cel bun.
Vedeți prieteniile copiilor!
Ne roagă:
„- Părinte, veniți la noi să faceți o slujbă !”
Și mergem la casa lor.
Și iese copilul din casă, trândind ușa: a mai venit și preotul ăsta la noi, ce caută, ce ne trebuie nouă preot în casă?
Intrând în camera copilului , vedem pe perete postere cu tinere „vedete” cu țepi în păr, cu priviri îngrozitoare. Nu mai sunt icoane în camera copiilor, sunt postere, sunt imagini hidoase, urâte și întrebăm părinții, le spunem:
„- Uitați, prietenii lor sunt pe pereți, nu-i vedeți? Nu vedți ce prieteni au și unde îi duc acești prieteni? “
Să căutăm prieteniile cele bune, să căutăm prietenii cei buni, să avem grijă să selectăm prietenii și să luăm alături pe cel mai bun prieten, pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Maica Domnului și sfinții bisericii, să-i luăm la noi, să-i luăm în casa sufletului nostru.
Eram copil când mi-a citit bunica această Sfântă Evanghelie, venise de la biserică și bunica, de obicei, când venea de la biserică, după ce stăteam la masă obișnuia să mai citească o dată Sfânta Evanghelie rostită duminica aceea la biserică.
Ea mai citea o dată pentru toată lumea din casă, că eu mic fiind , nu prea eram atent la slujbă și la evanghelie, mai citea ce s-a citit la biserică, din Sfânta Evanghelie.
Țin minte când a citit prima dată această evanghelie, c-am luat și-o urecheală atunci, deoarece, când a terminat  de citit, am întrebat-o:
„-Bunico, cine a reparat acoperișul?”
„-Bunico, dacă au coborât pe acest slăbănog pe acoperiș și-a fost slăbănogul vindecat, și-au plecat toți la casa lor, cine a reparat acoperișul? Că au stricat acoperișul casei acolo!”
Proprietarul casei s-a supărat, presupun…
„- Măi, ați venit la mine în casă, mi-ați dărâmat casa…”
„-Cine a reparat acoperișul?”
Și m-a certat bunica…
Eu tot cu întrebarea fără răspuns am rămas… Am stat și am frământat această întrebare, m-am interesat de arhitectura caselor de acolo, așa am aflat de curtea interioară.
Aș vrea să vă spun că eu cred că acoperișul curții interioare l-au reparat prietenii Mântuitorului Iisus Hristos.
Au plecat cu toții după evenimentul vindecării, a plecat slăbănogul vindecat și vesel…, au plecat prietenii lui fericiți că prietenul lor s-a vindecat…, au plecat cei care au văzut minunea…, au plecat și cei care l-au judecat și osândit pe Mântuitorul…
Mântuitorul pleacă ultimul… dar avea niște prieteni deosebiți cărora le-a spus:
„- Haideți să nu plecăm din casa omului până nu-i reparăm acoperișul!”
Și s-au pus ucenicii iubiți și prietenii tainici și discreți și au dres acoperișul casei.
Și odată ce am meditat în prima parte a cuvântului asupra importanței prietenilor celor buni, vreau să vă spun că există în jurul nostru, lângă noi, oameni care repară acoperișuri.
Vedeți, se termină Sfânta Liturghie, plecăm cu toții în grabă uneori acasă, mai sunt câțiva care rămân la urmă, care așează pernuțele pe scaune, mai ridică niște hârtii, mai stau puțin în biserică, se mai roagă odată la Măicuța Domnului…
Sunt cei care sunt discreți și tăcuți, care strâng după alții, care au fost bucuroși că au participat atât de mulți credincioși la slujbă, au văzut minunea Sfintei Liturghii, s-au rugat și au plecat…
Astăzi, pe lângă prietenii cei buni, avem nevoie de oameni care repară sau dreg acoperișuri.
Cei care „dreg” acoperișurile sunt aceia care pleacă ultimii dintr-un loc, sunt aceia pe care nu-i știe nimeni, sunt aceia care sunt discreți, dar care-L iubesc pe Hristos și care în viața lor au grijă ca totul să fie în regulă, să nu se supere nimeni, să nu osândească pe nimeni, le place să repare, să ajute fără pretenții și fără a fi evidențiați.
Societatea de acum este din ce în ce mai grăbită. Și de aceea, prietenul nu mai are valoarea care o descoperă cuvântul în sine, prieten. Și reparatorii de acoperișuri sunt din ce în ce mai puțini.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă să căutăm să trăim Cuvântul acesta frumos al prieteniei. Cuvântul acesta al prieteniei, de fapt, este cea mai frumoasă stare a noastră.Se poate întâmpla ca să trăiești o viață întreagă și să nu știi ce înseamnă să fii prieten. Pentru că a fi prieten înseamnă a fi prezent. A fi prieten înseamnă a te ruga pentru cel de lângă tine. A fi prieten înseamnă a nu osândi, a nu pârî, a nu judeca, a nu căuta să schimbi în felul tău, coercitiv, ci a lucra cu iubire din iubirea lui Dumnezeu.
Se poate întâmpla să nu trăim prietenia în viața noastră, adică putem să avem sute sau zeci de mii de prieteni pe facebook, putem să avem prieteni virtuali peste tot, dar să nu știm ce înseamnă prietenia. Și se poate întâmpla ca în viața noastră să trăim fără să fi reparat măcar o singură dată un acoperiș.
Fără să fi trecut, discret, cu rugăciune, și să așezăm, să „reparăm” locul unde suntem fără ca să cerem recunoștință din parte cuiva, să ne arogăm vreun merit, ci să lucrăm în această discreție creștină care dă noblețe sufletului omului, din iubire de Dumnezeu.
Duminica aceasta, a doua din post, ne îndeamnă să trăim prietenia și să aducem pe cât mai mulți din casa noastră la Hristos.
Mergi acum acasă, după Sfânta Liturghie, și vezi că sunt slăbănogi și în casa ta, cum ai fost și tu odinioară. Că și tu ai venit astăzi la biserică pentru că te-a adus cineva mai demult aici, cu iubire de Dumnezeu, ți-a vorbit de iubirea lui Dumnezeu.
Și mergi acasă, mergi cu această iubire a lui Dumnezeu, care vindecă lucrurile. Mergi cu această stare de bine care devine sfințitoare și devine o fericire a noastră care lucrează în viața ta, reparând acoperișul a tot ce te înconjoară cu discreție, cu pace și cu iubire.

Pr. Petru Munteanu 4 Martie 2018
Biserica „Sfinții Voievozi”
Săvinești / Neamț