1 februarie – Sfântul Trifon, Trifan, Trif, Trif cel Nebun; Trifonul viermilor şi al lăcustelor; Ziua omizilor; Arezanul (Gurbanul) viilor; Martinii de iarnă (Sân-Martini); Ursina; Înainteprăznuirea Întâmpinării Domnului; Sf. Mc. Trifon; Sf. Mc. Perpetua şi Felicitas

Întrucât avem de-a face cu un nou cap de an, ziua „când se întâmpină iama cu vara”, se impun practice magico-rituale care pregătesc muncile câmpului. Ziua Sfântului Trifon este prima mare sărbătoare a calendarului agricol, pomicol şi viticol. Fiind patronul insectelor de tot felul, care pot ataca vegetaţia, zilei i se dă o atenţie deosebită, mai ales prin intermediul practicilor apotropice prin care se poate influenţa starea vegetaţiei pentru tot anul. Acum sunt celebrate sărbători viticole de tipul Arezanului viilor, în care sunt aduse ofrande alimentare, sunt realizate practici apotropaice pentru bunul rod al viei.
În calendarul pastoral, in intervalul 1-3 februarie este celebrat de alt ciclu de trei zile de sărbători ale lupului (după unele credinţe, Sf. Trif este chiar patronul lupilor), aşa cum atestă numeroase legende populare, care îl pun în legătură pe Sf. Trifon cu Sf. Petru şi cu lupii acestuia. Deoarece întâlnim numele generic de Martini, putem spune că de fapt acum este avut în vedere un alt atacator al turmelor de vite, ursul, care apare pregnant în cadrul zilei următoare.
Fiind asociat adesea Streteniei (Întâmpinarea Domnului, 2 februarie), un număr de legende însumează toate trăsăturile importante ale sărbătorii. Avem in primul rând motivul „întrecerii” dintre Sf. Trifon şi Stretenia – Maica Domnului, fiecare dorind să intre cât mai rapid în stăpânirea zilei consecrate. Cum este vorba de aceeaşi greşeală, bazată pe uitarea datei corecte (2 februarie), Sf. Trifon apare ca un păzitor al tradiţiei, care o „tuşeşte”, o atenţioneaza pe Fecioara asupra erorii. Competiţia este resimţită mai degrabă ca o întrecere între sexe, fiecare dintre personaje încercând să demonstreze că celălalt este mai prejos decât el. Într-o altă legendă, şi ea interesantă, Trifon este cel necuviincios, lucrând în ziua consacrată Fecioarei. Pedeapsa este severă – tăierea nasului vinovatului. Interesant este faptul că numele sărbătorii viticultorilor Arezanul viilor, are ca origine tocmai acest episod, al cărui erou este (în varianta slavă) Trifon Zarizanu – Trifon Tăiatul, care ilustrează astfel interdicţiile lucrului în vie în această perioadă.
În mitolgia populară fiind numit şi Trif Nebunul, ziua mai este respectată de femei pentru a nu înnebuni, asemeni sfântului, care, prin ofensele repetate aduse Fecioarei, îşi merită astfel pedeapsa (tăierea nasului, mâncarea oilor de către lupi ş.a.).
Sf. Mc. Trifon. În părţile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut sfântul Trifon din părinţi drept-credincioşi. Încă de când era el prunc, prea bunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui întru dânsul darul Sfântului Duh şi a-i hărăzi darul de a face minuni; ca nu numai din gura pruncului aceluia, ci şi din faptele lui cele minunate să se săvârşească laudă. Şi tămăduia toate boalele, dar mai vârtos avea multă stăpânire asupra diavolilor (Vieţile sfinţilor, VI, pp. 1-2).
Sf. Mc. Perpetua şi Felicitas. Sfânta Perpetua era măritată, având douăzeci şi doi de ani, şi hrănea pruncul său cu lapte de la piept. A defăimat pre părinţi şi toate cele iubite ale lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos şi s-a botezat în taină.
Pe sfânta Filicitate o prinseseră fiind însărcinată şi în temniţă mai înainte de vreme născuse prunc de parte femeiască.
… Asupra sfintelor femei au slobozit tauri sălbatici ca să le împungă cu coarnele, dar au rămas nevătămate. Apoi la sfârşit au fost împunse şi tăiate cu cuţitele (Vieţile sfinţilor, VI, pp. 33, 34).

Tradiţii: Nu e deal de munte unde să nu fie cruci cu chipul sfântului, însoţit de troparul său, precum şi de rugăciuni către dânsul (Speranţia, I, f. 326 v) ♦ Despre Sf. Trifon spun că a păzit pe fecioara Maria, când a ieşit cu pruncul Iisus la biserică, de câinii lui Sf. Petru (de iarnă), care, păscând vite, n-a băgat de seamă că câinii lui au sărit la fecioară s-o muşte. Atunci fecioara Maria, drept mulţumită, a făcut pe Trifon stăpân peste lăcuste, viermi şi alte gângănii, dându-i puterea de a le orândui să facă stricăciuni în holdele acelora care nu-l vor serba, iar lui Petru i-a zis: „Petru, câinii tăi sa se faca lupi de azi înainte şi să-ţi mănânce întâi vitele tale” (Speranţia, VII, f. 249). ⧫ La patruzeci de zile după naştere, Sfânta Fecioară, ducându-se cu pruncul la biserică pentru îmbisericire, pe când merge ape drum, a întâlnit pe Sf. Trifon, care tăia la vie, şi el, văzând-o, a început a striga că Fecioara este o femeie denaturată. Fecioara, trecând pe la casa Sf. Trifon, a spus nevestei sale să se ducă cu sare la soţul ei, căci şi-a tăiat nasul cu cosorul. Ajungând nevasta la el şi spunându-i, el i-a zis că nu era cu putinţă să-şi taie nasul, deoarece cu cosorul trage de jos în sus şi, când a voit să arate că nu a tăiat de sus în jos, şi-a tăiat nasul cu cosorul, şi l-a vindecat cu sarea adusă de nevastă-sa (Speranţia, I, f. 162). ⧫ Odată au venit lăcustel. Toţi oamenii din sat au făcut treabă – unii ducându-se să alunge lăcustele, iar alţii în altă parte. Numai o babă n-a făcut nimic, ci a stat acasă şi s-a rugat sfântului să-I ferească holdele. Când s-a observant, la toţi făcuseră lăcustele stricăciuni mari, dar de holdele sale nu se atinseseră (Speranţia, VII, f. 7). ⧫ În comuna Costeşti mai demult au venit lăcustele şi oamenii s-au dus la biserică cu rugăciuni şi colive în ziua de Sf. Trifon şi lăcustele au plecat. De atunci oamenii din localitate ţin minte şi duc colive de ziua lui Sf. Trifon (Speranţia, I, f. 366). ⧫ Sf. Trifon se sărbătoreşte mai mult de femei, spre a fi ferite de poceli, iar holdele de lăcuste. O femeie s-a dusla nişte fete din comună spre a croi o cămaşă. Aceste fete i-au zis că nu se poate să lucreze astăzi, căci e sărbătoare, iar ea a răspuns că o să-i mănânce ei lăcustele. Venind acasă şi pe când se afla la masă, îi cade lingura din mână, gura I se strâmbăfiind nebun, e rău şi furios (Muşlea-Bârlea, p. 531). ⧫ Sf. Trofin e sărbătoare ţinută de femei, căci acest sfânt scaldă pe draci în leşie (Speranţia, III, f. 128).
Obiceiuri: Gurbanu viilor. În dimineaţa zilei de 1 februarie bărbaţii mergeau la vie. Înainte de a pleca din sat, strigau: “Hai să mergem la Gurbanu!” Ajunşi în camp, fiecare proprietar tăia din vie câteva corzi, cu care se încingea pe piept, îşi făcea cunună, pe care o punea pe cap şi se încingea în jurul brâului.Dezgropau sticla sau plosca îngropată de cu toamnă şi se adunau în jurul unui foc aprins pe o înălţime. Acolo mâncau, beau, jucau, săreau peste foc, se stropeau cu vin. Seara bărbaţii se întorceau în sat, cu făclii aprinse, şi continuau petrecerea în familie. Este posibil ca în vechime (aşa cum arată numele turcesc al obiceiului, Gurban), să se fi jertfit o oaie sau un berbec (Ghinoiu, 1999, p. 38). ⧫ Îl sărbătoresc cu rugi şi pomeni pe dealurile cu pomi, având credinţa că dânsul le apără pomii de omizi şi alte insect (Speranţia, I, f. 230). ⧫ În această zi, cine voieşte a lucre trebuie mai întâi a da ceva de pomană (Speranţia, VII, f. 37v). ⧫ Femeile nu lucrează şi dau câte un căuş sau găvan de mălai la cerşetori, pentru ca lăcustele, cărăbuşii şi alte gângănii să nu strice sămănăturile (Fochi, pp. 334-335). ⧫Se dă de pomană mămăligă, ceapă şi sare (Speranţia, VII, f. 34 v). ⧫ Femeile fac turte de mălai, pe care le impart la muşuroiul furnicilor (Speranţia, III, f. 78 v).

Apărător de rele şi durere: Trifon se ţine pentru că el, făcând minuni, îi poate scăpa de multe nenorociri ce ar fi să cadă asupra omului. Apoi îi scapă de boale, de moarte, căci sfântul se roagă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu lungeşte viaţa acestor oameni, care ajung până la adânci bătrâneţe. (Speranţia, III, f. 219 v). ⧫ Deoarece Trif a înnebunit, de aceea unii serbează ziua lui pentru nebuneală, temându-se să nu înnebunească şi ei ca dânsul (Marian, 1994, I, pp. 178, 179). ⧫ Trif nu-i îngăduitor ca alţi sfinţi, e nebun; de ziua lui să nu se lucreze, mai ales femeile, că le izbeşte de toţi pereţii (Niculiţă-Voronca, II, p. 257). ⧫ Cine nu păzeşte această zi se îmbolnăveşte de boala „ducă-se pe pustii” (Speranţia, III, f. 128). Sf. Trifon se serbează fiindcă îi apără contra ciumei şi a gângăniilor ce vin asupra holdelor (Speranţia, I, f. 131). ⧫ Duc la biserică grâu, orz, porumb etc. şi preotul le slujeşte, şi ei le iau şi le amestecă cu sămânţa pe care voiesc s-o semene, zicând că să le ferească bucatele de lăcuste (Speranţia, VI, f. 121). ⧫ Se ţine pentru a feri grânele şi vitele de gândacii numiţi forfecari (Speranţia, VI, f. 153) ⧫ Femeile lipesc în această zi prin case, zicând că lipesc gura omizilor (Speranţia, VII, f. 309 v). ⧫ Cel ce nu l-a ţinut le-a fost trifuite de frig legumele şi zarzavaturile din grădini (Speranţia, VIII, f. 143 v). ⧫
Sf. Trifon e sărbătoarea paserilor. E bună pentru boale de găini şi alte paseri (Speranţia, VII, f. 343). ⧫ Spun că Zaziranu e sărbătoare pentru vite. Cine lucrează în această zi mor vitele la naşterea lor (Speranţia, VI, f. 164 v). ⧫ Ursina se ţine de femei ca să nu căpieze oile. Atunci ele nu lucrează şi mai ales nu pun vârtelniţa, pentru că oile se vor învârti ca ele (Speranţia, II, f. 57). ⧫ Sf. Trifon este respectat contra furnicilor şi gândacilor ce se ivesc în casă. Cei care păstrează cenuşă din aceastăzi şi o respect nu au furnici şi gândaci în casă, dacă aruncă cenuşă în locul unde se ivesc (Speranţia, VII, f. 191 v). ⧫ O seamă de români serbează ziua aceasta pentru scutirea de lupi şi pentru alte fiare sălbatice, anume ca să nu le atace şi să le mănânce vitele şi mai cu seamă oile, fiindcă Sf. Trif, după cum spun unele legend, e patronul lupilor (Marian, 1994, I, pp. 178, 179) ⧫ Ursina se ţinevca să nu mănânce ursul vitele (Speranţia, III, f. 283 v). ⧫ În ziua de Sf. Trifon podgorenii se duc cu preot la vii, de fac sfeştanie viilor, ca să fie roditoare şi păzite de grindină şi mană (Gorovei, 1995, p. 19). ⧫ De Sf. Trifon oamenii merg în dealul cu vii, acolo taie câte douăzeci-treizeci de viţe de vie şi zic că strugurii nu se mai mucezesc şi vinul din anul viitor e bun (Speranţia, I, f. 212 v). ⧫ Podgorenii se duc la vie, taie coarde de viţă în patru locuri, în formă de cruce, iar deasupra toarnă vin (pe coada tăiată), pun sare şi înfig o bucată de slănină şi una de pâine, ca să sporească rodul. În alte părţi se mătură coşul în ajunul lui Sf. Trifan, se ia această funingine, cu cea din ajunul Bobotezei şi lui Sf. Vasile şi se presară prin vie. Apoi se botează vin cu agheasmă de la Bobotează, ca să fie ferită de mană, de piatră, de ger şi să aducă rod mult (“Ion Creangă”, an VIII, nr. 4, 1915, p. 121). ⧫ Cu agheasma din aceastănzi e bines ă se ude copacii care nu fac roade, căci atunci încep să rodească (Speranţia, III, f. 128). ⧫ Sf. Trifon este o sărbătoare în cinstea şi folosul rodirii pomilor şi a viei. Cei ce serbează şi prăznuiesc pe Sf. Trifon, sacrificându-i băuturi din pomii săi, au norocul ca pometul lor să fie apărat de viermi, omizi şi alte gângănii vătămătoatoare. În această zi delurenii întind mesele (fac cramă) pe sub pometuri, la conace pe dealuri, în onoarea Sf. Trifon, spre a revărsa roade din belşug asupra pomilor, iar popa satului botează de-a rândul ogrăzile şi dealurile cu pruni şi meri (Speranţia, I, f. 144 v). ⧫ În ajunul, în ziua şi a doua zi de Întâmpinarea Domnului se serbează Martinii de Iarnă şi Filipii de Iarnă împotriva lupilor, ca aceştia să nu-I atace pe oameni, precum şi animalele domestic. În prima zi a Martinilor postesc şi tot în această zi fac mai multe ceremonii asupra oilor, spre a le feri de lupi (Marian, 1994, I, pp. 182, 185). ⧫ După ce a slujit preotul, opreşte colivă, o pune şi se usucă. De aceea apoi pune printer haine, ca să nu se strice de molii (Speranţia, IV, f. 227). ⧫ Spun că dacă nu ţin această sărbătoare, acei care mănâncă varză şi prune se îmbolnăvesc (Speranţia, I, f. 359).
Despre muncile câmpului: Se pune usturoi în grădină (Speranţia, VII, f. 276 v).
Despre vreme: În ziua de Trif se întâmpină iarna cu vara. Dacă în ziua de Sf. Trif nu este omăt, se va pune, iar dacă este omăt, apoi se va sparge (Marian, 1994, I, p. 180).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român