1 martie – Baba Dochia, Baba Marta (cap de primăvară); Mărţişorul; Intrarea în zilele Babei; Cuv. Eudochia; Cuv. Domnina; Sf. Mc. Antonia; Sf. Marcel şi Anton

Calendaristic, astronomic şi tradiţional lună de început de primăvară, reprezintă momentul propice când se pot realiza previziuni ale anului agricol care vine, cu deosebire asupra lunilor semnificative în calendarul muncilor câmpului sau ale realizării diferitelor cereale.
Funcţia oraculară se extindea adesea şi asupra oamenilor, care, prin alegerea uneia din cele şapte-douăsprezece zile ale Babelor, puteau să-şi afle caracterul (al lor sau al ursitelor). Se supunea şi ea interdicţiilor în muncă, pentru ca „frigul de primăvară să nu facă pagubă în câmpuri”. Zilele Babelor sunt, de regulă, şapte. Douăsprezece zile reprezenta un echivalent al celor douăsprezece luni ale anului, fapt ce conferea funcţiei oraculare o mai mare greutate. Cifra 12 îşi confirmă valoarea magică prin cele două cupluri de şase zile (şase friguroase, şase călduroase), care marchează o ieşire gradată, rituală, din iarnă, şi instituirea treptată a primăverii. Semnificativ este că perioada în discuţie nu era obligatoriu declanşată de ziua de 1 martie, ci oscila în jurul ei: dacă zilele cădeau înainte de 1 martie, primăvara era bună; dacă pica în ziua ei, oamenii întârziau cu aratul etc.
Faptul că vorbim de un început de an, acum, agricol, în vechime, chiar calendaristic, şi că ne confruntăm cu o perioadă încărcată de sacralitate negativă, în care se dezlănţuie energii nefaste (de care, în mare parte, e răspunzător soarele periculos al primăverii – să nu uităm că de la Dragobete fetele începeau să se spele pe faţă cu apă provenită din zăpadă topită, pentru a-şi feri obrazul de razele dăunătoare ale soarelui de primăvară) ne face să înţelegem şi obiceiul purtatului mărţişorului – care avea în vedere persoanele sensibile (copiii, tinerele fete) – pentru a contracara funcţia distructivă a soarelui alb (materializat de bănuţul de argint), orbitor şi rece (să nu uităm ca mărţişorul se punea în dimineaţa zilei de 1 martie, până a nu răsări soarele). Amuleta era constituită de cele două fire împletite, înnodate, alb şi roşu (sau alb şi negru), ce semnificau lupta vieţii asupra morţii, a sănătăţii împotriva bolii Faptul că mărţişorul era aruncat sau purtat până la venirea berzelor, care trebuia să ia „negreţele” (oxidarea produsă de soare) şi să aducă „albeaţa” sănătoasă a obrazului vine să confirme această valenţă. În lipsa aruncării, schimbul se putea realiza prin agăţarea mărţişorului într-un pom înflorit sau pe un trandafir, pentru a acţiona principiile magiei simpatetice, interesante sunt şi explicaţiile prezenţei personajului Dochia, care, în tradiţiile Populare, dezvoltă motive variate, conturând o personalitate complexă. De cele mai multe ori reprezentantă a Anului Vechi, care este învinsă şi mai apoi, înlocuită, în urma unei competiţii dificile, echivalentă unui sever ritual de iniţiere, de mult mai tânăra, plină de vitalitate, noră sau fată vitregă, (Baba) Dochia poate fi considerată o divinitate supremă arhaică, stăpânitoare a elementelor naturii (nu e întâmplătoare prezenţa, în aceleaşi mituri, a personajelor ce întrupează cele douăsprezece luni ale anului sau a lui Dumnezeu, aflate oarecum într-o competiţie inegală cu bătrâna ursuză), lucru subliniat de numeroase credinţe, care instituie interdicţii severe în ziua ei, spre a evita tulburările meteorologice.
De partea cealaltă, numeroase credinţe o prezintă ca o victimă, adeseori inocentă, o bătrână (creştină) cuviincioasă, un adevărat spirit protector, pastoral sau agricol, a cărui pierdere este resimţită cu durere de către oameni, în sprijinul afirmaţiei de mai sus, şi anume că Dochia este o entitate demonică, pot fi aduse ca exemplu tradiţiile în care ea este asimilată Mumei-Pădurii, speriată şi veşnic îngheţată, care hălăduieşte nevăzută prin munţi.

Cuv. Evdochia. Pre vremea lui Traian împăratul trăia în cetatea ce se numeşte Illiopolis, care este în Siria cea dinlăuntru, o fecioară anume Evdochia, cu neamul şi cu credinţa samarineancă, slujitoare a diavolului, care era atât de frumoasă şi cu chip frumos, încât nu putea niciun zugrav să-i zugrăvească frumuseţea ei deplin, cu care înşelând pre mulţi, ca cu un laţ, îi vâna, şi la pierzare prin frumuseţe îi atrăgea, aducând bogăţiile ţărilor lor întru ale sale vistierii nedrepte… Păstorul bunătăţilor spre care nădăjduiesc drepţii a chemat pre acea deznădăjduită samarineancă către a sa nădejde, iar pre diavolul l-a lăsat în deşert, şi a făcut ca aceea care se tăvălea oarecând ca un dobitoc în noroi, s-a făcut o mieluşea fără întinăciune. Groapa cea de noroi s-a făcut un izvor limpede şi vecinic…
… Evdochia a chemat pre una din slugile sale cele mai de cinste ale casei sale şi i-a poruncit să meargă îndată la biserica creştină şi să cheme de acolo pre preot; venind preotul, i-a spus: „Rogu-te pre tine, stăpâne, şezi puţin şi spune-mi cele despre credinţa voastră, căci voiesc şi eu să fiu creştină” (Vieţile sfinţilor, VII, pp. 1-2, 4, 15-16).
Cuv. Domnina. Aceasta s-a născut din părinţi binecredincioşi şi bogaţi. Şi dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu din tinereţe, în pustnicie şi în celelalte grele pătimiri ale trupului petrecea. Acestea petrecând ea ziua şi noaptea, la preaiubitul său mire Hristos s-a suit prin faptele ei, cele lui Dumnezeu plăcute (Proloagele, VII, p. 4).
Sf. Mc. Antonia. Sfânta muceniţă Antonina a pătimit pentru Hristos în cetatea Vitiniilor, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, care în munci a fost păzită de îngeri şi s-a sfârşit fiind aruncată în iezerul Nicheii, într-un sac (Vieţile sfinţilor, VII, p. 83).
Sf. Marcel şi Anton. Sfinţii mucenici Marcel şi Anton s-au sfârşit prin foc pentru Hristos (Vieţile sfinţilor, VII, p. 83).

Tradiţii: Dochia o serbează ca pe o martiră, care se roagă lui Dumnezeu neîncetat, pentru a aduce mai curând timpul călduros pe pământ (Speranţia, UI f. 214). ♦ Baba Dochia este cap de primăvară (Mangiuca, 1882, p. 13). ♦ Baba Dochia, întâia zi a Babelor, se ţine spre a fi apăraţi de furtuni şi ca frigul de primăvara să nu facă pagubă în câmpuri (Candrea, 1928, p. 125). ♦ Baba Dochia sau Baba Marta ţine de regulă nouă sau douăsprezece zile. Dacă cele douăsprezece zile ale Babei Dochia cad înainte de ziua ei, atunci se zice că primăvara e bună, oamenii pot ara şi semăna devreme, iar dacă pică după ziua ei, atunci primăvara e urâtă şi oamenii întârzie cu aratul. Zilele care trec peste numărul doisprezece se numesc Zile împrumutate; ele se numesc: prima zi, a sturzului, a doua zi, a mierlei, a treia, a cocostârcului, a patra, a ciocârliei, a cincea, a cucului, a şasea, a rândunelelor etc., iar cea de pe urmă omătul, ţurţurii sau ziua mieilor, şi această din cauză că aceste zile prevestesc întoarcerea în ţară a păsărilor pribegite de cu toamnă şi epoca naşterii mieilor (Marian, 1994, I, p. 309). ♦ Baba Dochia are douăsprezece cojoace, şase rele (şase zile friguroase) şi şase bune (şase zile frumoase). Dacă ninge în aceste zile, se spune că baba îşi scutură cojoacele. Se mai numeşte şi Baba Marta, cea cu nouă cojoace.
Leapădă zilnic câte unul; de la 9 martie, când 1-a lepădat pe ultimul, începe şi vremea a se încălzi (Fochi, pp. 24-25). ♦ Zilele Babelor încep cu 1 martie, cu Dochia, şi se qată la Sfinţi, ţin însă şi douăsprezece sau chiar paisprezece zile. În Haţeg mai credcă zilele Babelor încep deodată cu prinderea postului de Paşti şi ţin nouă zile, iar ziua a zecea e ziua Babei Dochii. În judeţul Sibiu e credinţa că, din cele şase zile, trei pică
în Făuroaie la sfârşit şi trei pică la începutul lui Mărţişor; în alte părţi spun că din cele nouă Babe trei sunt în Făurar, trei în Mărţişor şi trei în April (Gherman-1, Zilele Babelor, pp. 20-21). ♦ în legendele poporului întâlnim, după numărul zilelor, trei, şase, şapte, opt, nouă sau douăsprezece babe de acestea, pe care poporul în unele părţi le şi numeşte. Iată câteva numiri în ordinea în care vin şi zilele: Dochia, Todora
şi Todosia; sau: Dochia, Lunica (luni), Mărţica (marţi), Mărcurana (miercuri), Joiana (joi), Virita, Sitiţa, Dominica (duminica). Alte numiri sunt: Dochia, Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuţa, Salomnie, Nie şi Aftinie, sau: Dochia, Sofia, Sâia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina şi Jofica. În toate părţile locuite de români se crede că dintre babe cea mai mare, căpetenia tuturor şi în acelaşi timp cea mai urâtă şi cea mai urâcioasă e Dochia (care în Basarabia şi în unele părţi ale Munteniei e numită Baba Marta; Gherman-2, Zilele Babelor, pp. 41-42). ♦ Baba Dochia, umblând cu oile prin pădure, torcea lână din furcă şi, găsind o para, i-a făcut bortă, legând-o cu un fir de aţă. Asta a fost la 1 martie şi de atunci s-a lăţit obiceiul (Fochi, p. 202). ♦ Este datină ca părinţii să lege la 1 martie copiilor săi câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie sau de un găitan compus din două fire răsucite de mătase albă şi roşie, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul din bumbac alb, se numeşte mărţişor, mărţiguş, marţ. Scopul legării sau punerii mărţişorului la gâtul sau la mâinile copiilor este de a avea noroc în decursul anului, să fie sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii şi peste vară să nu-i apuce şi scuture frigurile. Punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 martie
dis-de-dimineaţă, până nu răsare soarele. Unii copii poartă mărţişorul douăsprezece zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului îi va merge bine în viaţă. Alţii îl ţin până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv. Alţii îl poartă până când sosesc berzele, iar atunci îl aruncă după ele, zicând: „Na-ţi negreţele/ Şi dă-mi albeţele!” (Marian, 1994, I, pp. 312-313). ♦ Dochia păzeşte oile lui Dumnezeu la munte, îmbrăcată cu douăsprezece cojoace (Speranţia, VIII, f. 100v) ♦ Dochia era foarte bună, făcea mult bine – dădea brânză, lapte, lână la cei nevoiaşi (Speranţia, VII, f. 142 v). ♦ Dochia a fost o babă bătrână şi bună de Dumnezeu şi când au vrut s-o prindă păgânii, ea s-a rugat Sf. Spindon şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea împreună cu turma de oi s-a prefăcut în stânci de piatră şi astfel a scăpat de păgâni (Speranţia, VIII, f. 77). ♦ Dochia a plecat cu oile să facă stână fără voia lui Dumnezeu (Speranţia, VI, f. 114 v). ♦ Dochia s-a pus rămăşag cu Mart că nu are frică de el, şi-a luat douăsprezece cojoace, dar Mart pe toate le-a rupt, şi-a rupt-o şi pe dânsa, de curge amu apă din ea (Niculită-Voronca, II, p. 109). ♦ Dochia a fost o femeie care a avut nouă capre şi isprăvind nutreţul, a plecat cu ele la munte, cu scop că Marţ (martie) e mai prost, nu-i pasă de timpul lui. Marţ, ca să-i răzbune, s-a împrumutat de la Faur cu nouă zile şi s-a pus pe ploi, pe ninsoare etc. (Speranţia, IV, f. 177). ♦ Zice că Dochia a fost o fată foarte frumoasă şi arătoasă. Murindu-i părinţii pe când era mică, o luă şi o ţinea moşul său de suflet. Iar moşul său era un om foarte bogat; avea de toate câte le căutai şi pe deasaupra mai avea încă şi o turmă de oi. Şi Dochia n-avea alta de lucru, ci de-a căuta de turma cea de oi a moşului său. De aceea şi păştea ea oile şi le păzea ca şi ochii din cap. Într-un an, cum se apropie luna lui mart, îşi luă Dochia, ca în toţi anii oile şi se duse cu dânsele la munte, ca să le pască. Dar, fiind de astă dată foarte frig se îmbrăcă mai întâi îin douăsprezece cojoace, şi apoi se porni cu oile la păscătoare. Iată însă că mergând ea cale mai îndelungată, a început de la 1 marte a se face vreme frumoasă şi a se încălzi. Văzând Dochia că se încălzeşte şi, făcându-se din zi în zi tot mai cald şi neputând a duce toate cojoacele în spate, a început a le lepăda şi aşa lepăda ea în fiecare zi câte un cojoc, până ce rămase dezbrăcată. Dar n-a apucat ea bine a lepăda pe al doisprezecelea cojoc, şi începu iarăşi a se face frig. Dochia, fiindcă apucase a merge o bucată bună de loc şi a se depărta hăt binişor de cojoacele aruncate nu avu acum cu ce se îmbrăca. Gerul devenind din ce în ce mai cumplit, de aceea ea înqheţă dimpreună cu toată turma (Marian, 1994,I, p. 282). ♦ Dochia aceasta a fost o femeie bătrâna; ea trăia cu un oarecare Cristian, cioban de oi şi de capre. Bătrâna avea o fată de suflet şi, fiindcă nu-i era pe plac, într-o zi, când era gata să plece la biserică, ce se gândi ea ca să găsească un nod în papură, spuse fetii să-i spele două lâni albe pană le-o face negre şi două lâni negre, până le-o face albe. Mai luă şi două căpeţe (oca) de grâu şi-l vărsă prin casă risipit, spunându-i fetiţei să-l adune bob cu bob, tot grâul, până se întoarce ea de la biserică. Fata, rămânând singură, se gândi, îngrijată, ca cum să spele ea lânile, ca pe cele albe să le facă negre şi pe cele negre să le facă albe, şi cum să adune atât grâu risipit de tirana bătrână? Alt mijloc nu găsi cu înlesnire decât să alerge la o moaşă a sa vecină. Aceasta-i spuse să pună în scrobeală albă lânile cele negre şi pe cele albe în calaican negru, astfel cele două lâni albe vor deveni negre şi cele negre vor deveni albe; iar cât priveşte adunarea boabelor de grâu, să cheme paserile cerului ca să le adune. Aşa şi făcu fata. Când veni bătrâna, găsi lucrurile îndeplinite, iar pe primba casei găsi o rămurică verde de iederă şi de tămâioară. I se aprinse în suflet dor de munte şi de verdeaţă. Şi a luat nouă cojoace pe ea şi a plecat cu Cristian cu turma să suie la munte; pe drum însă s-a pus pe fulguit de zăpadă, aşa ca bătrâna, cu toate cele nouă cojoace, când a ajuns în munte cu Cristian cu tot a îngheţat de frig, prefăcându-se în stâncă (Speranţia, I, f. 214 v). ♦ Dochia era o babă bătrână, şi avea un copil, numit Dragobete Iovan. Însurându-l, i-a dat nevastă… (Fochi, p. 25). ♦ Maşteha pământului scoate brânduşele în luna lui mart. Când e frig afară, zice: „Du-te, du-te afară, ce şezi, c-amu-i cald, e soare!” (Niculiţă-Voronca, II, p. 111). ♦
Dochia şi acuma este în munţi. Nu se ştie de e vie sau de o fi murit, că nimeni n-a dat peste ea. Cică se piteşte de oameni. În mână are un toiag de corn, în care se spnjină să nu alunece (Speranţia, V, f. 249 v). ♦ Dochia e o babă îmbrăcată cu douăsprezece cojoace, umblă prin păduri strigând în gura mare că îi este frig şi tremură cum îi varga (Speranţia, VII, f. 105 v).
Obiceiuri: Unele femei fierb în acea zi bostan alb şi dau de sufletul Dochiei, şi atunci pot să mai lucreze ceva în acea zi (Speranţia, VII, f 208).
Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Se deschid uşile şi ferestrele, pentru a intra aerul de primăvară (Speranţia, VI, f. 36). ♦ La 1 mart să iei un mărţişor, înainte de răsăritul soarelui: dacă îl vei pune pe un trandafir, îţi va fi faţa rumenă ca el (Gorovei, 1995, p. 85). ♦ Se leagă copiilor aţă roşie cu alb şi cu bani la gât, păstrându-le până vin berzele, şi atunci zic: „Na-ţi negreţele şi dă-mi albeţele!” (Muşlea-Bârlea, p. 422). ♦ La lună plină scot mărţişorul de la gât şi de bănuţ cumpără caş dulce şi vin roşu. Cică se fac albe ca şi caşul şi rumene ca vinul. Legătura de mătase o aruncă pe un crânguleţ de trandafiri (Ispirescu, ff. 29-30). ♦ În ziua de 1 mart să legi la fiecare pom roditor fir roşu, ca să facă poame multe pe vară (Gorovei 1995, p. 198) ♦ Cu apa de neauă de prima mărţişor se spală fetele peste tot anul spre a se face frumoase şi drăgăstoase (Mangiuca, 1882, p. 13). ♦ Se ţine ca să dea noroc fetelor (Speranţia, VI, f. 61 v). ♦ Dochia se ţine pentru încetarea iernii (Speranţia, III, f. 132 v) ♦ Se ţine ca să le ajute oamenilor începutul agriculturii pe anul viitor (Speranţia, VII, f 235). ♦ Au obiceiul a face sfinţirea uneltelor de agricultură şi a seminţelor ce vor semăna pe câmp (Speranţia, VIII, f. 294). ♦ Dochia se ţine pentru ploaie (Speranţia, II, f. 32 v). ♦ Oameni dau bostan la vaci, ca să se îngraşe ca baba Dochia (Speranţia, VII, f. 125 v).
Apărător de rele şi durere: în această zi nu se lucrează, pentru ca să domolească mânia babei Dochiei şi frigul de primăvară să nu facă pagubă în câmpuri (Marian, 1994, I, p. 83). ♦ Femeile o ţin mai mult de frică, că această babă are nouă cojoace. De nu o va serba, îşi va scutura cojoacele peste ţară şi are să ningă nouă zile; apoi, de-şi va lua mâna din răsuflarea Crivăţului, va bate vântul cu zăpadă nouă zile (Speranţia, VI, f. 95 v.). ♦ Dochia se ţine de frica îngheţului (Speranţia, III, f. 67 v). ♦ Se ţine pentru primejdiile ce le poate aduce vremea rea din timpul iernii. S-au întâmplat nenorociri, ca: moartea din cauza viscolului; unii au rătăcit drumul, alţii au fost mâncaţi de lupi (Speranţia, VI, f. 159). ♦ Dochia e rea de zloată; dacă nu se ţine, primăvara va fi ploioasă şi viscoloasă (Speranţia, I, f. 71 v). ♦ Dacă ninge tare în prima zi de Dochia, se ia o bucată de pânză, se scutură afară şi se zice: „Eu nu scutur pânza, dar scutur răul din casa mea, să se ducă cu iarna şi cu vremea asta rea, iar în casa mea să rămâie linişte şi bine” (Bot, p. 290). ♦ Dochia fereşte câmpul de grindină (Speranţia, f. 227 v). ♦ Se ţine pentru înecat (Speranţia, VIII, f. 345 v). ♦ Se serbează de femei ca să nu le împietrească, cum a împietrit-o pe ea Dumnezeu (Speranţia, VII, f. 78 v). ♦ Cine nu ţine sărbătoarea se îmbolnăveşte (Speranţia, II, f. 231 v). ♦ Cel ce o ţine nu-i este frig peste an (Speranţia, VIII, f. 26 v). ♦ Pun mărţişoare la gât pentru friguri (Speranţia, VI, f. 307). ♦ Se serbează ziua de Dochie ca să fie scutiţi ai casei de vărsat,
precum şi pentru înecat. Un lucru totuşi se poate face, anume torsul, căci şi Dochia, când s-a dus la munte cu oile, a mers cu furca-n brâu. În ziua aceasta se face mai ales clacă de tors. În unele părţi însă ţin chiar contrariul, anume ca în ziua de Dochie nimeni să nu stea în nelucrare, ci toţi să lucre pe întrecute, căci Dochia era o femeie aspră din cale-afară de harnică. Femeile mai ales să stea de tors în ziua aceea (Gherman – 2, Zilele Babei, p. 41). ♦ Spun că Dochia ar fi ieşit, torcând lână, cu caprele la păscut şi, de frig, i-au îngheţat mâinile pe furcă. De aceea nu e bine să se toarcă în această zi (Speranţia, VI, f. 159). ♦ Dochia apără vitele de boale (Speranţia, IV, f. 292 v) ♦ Se opresc vitele de a merge la păşunat în această zi (Speranţia, VI, f. 153 v). ♦ Se ţine mai ales de femei, pentru a le trăi oile (Speranţia, VII, f. 58 v.). ♦ Se ţine pentru lupi (Speranţia, VIII, f. 342 v). ♦ Punerea mânei pe şerpe la prima mărţişor spre a rămâne sănătos peste tot anul (Mangiuca, 1882, p. 13). ♦ Pentru a feri casele de şerpi şi alte jigănii se afumă cu trenţe aprinse (Speranţia, II, f. 199). ♦ De Dochia e bine să mănânci urzică, să nu te mănânce puricii (Niculiţă-Voronca, I, p. 210). ♦ Nu se pun vase negre la foc, să nu facă grâul tăciune (Speranţia, VI, f. 181 v). ♦ Nu se fierbe mâncare în ziua aceea, pentru ca să nu se ofilească holdele (Speranţia, VI, f. 193). ♦ Dochia o ţin femeile pentru foc (Speranţia, VIII, f. 268). ♦ Se pune salbă fetelor, ca să nu fie pârlite de soare, să nu dea vreun trimis peste ele sau să se prindă farmecele (Speranţia, VII, f. 20). ♦ În ziua de 1 mart se sfinţeşte toaia (aconitum napellus), se aduce preotul în grădină şi o sfinţeşte, şi e bună orişidece, dacă te speli cu ea: de ură, de fapt, de boale (Niculiţă-Voronca, II, p. 110). ♦ Ziua întâi a lui mart, 11 şi 21 sunt zile rele şi fără de noroc, în zilele acestea să se ferească omul să nu înceapă nimică (Niculiţă-Voronca, II, p. 110). ♦ Dochia e rea de deochi (Speranţia, I, f. 187). ♦ În Mehedinţi, în dimineaţa de 1 martie nu ai voie să ieşi din casă nemâncat, ca să nu fii spurcat de cuc. Femeia care nu a mâncat ouă sau care iese din casă nespălată şi vede un mânz se consideră spurcată, periclitând soarta mânzului, care va fi de aceea mâncat de lupi. În semn de ispăşire, femeia vinovată trebuie să-şi desfacă brâul, lăsându-1 să târâie pe jos (Chicet-2, p. 28).

Despre muncile câmpului: Femeile pun bob în grădină (Speranţia, VII, f. 44).
Oracular: La zi întâi martie se ursesc prieteni şi rude, cele nouă babe, câte una de persoană, numindu-se zilele în care să fie ursit, şi cum va fi timpul (luminos, noros sau posomorât) în ziua unui ursit, aşa va fi şi inima lui tot anul (Gorovei, 1995, p. 259). ♦ Se ţin trei babe: prima reprezintă primăvara, a doua vara şi a treia toamna; prima e a semănatului, a doua a muncii vara, a treia a culesului. Dacă plouă într-una din aceste zile, va fi plointe în acele perioade, dacă nu, va fi secetă (Fochi, p. 24). ♦ Flăcăii îşi aleg, din februar, o zi a babei şi, cum va fi ziua, aşa va fi şi nevasta lui: urâtă, frumoasă etc. (Gorovei, 1995, p. 77).
Despre vreme: Sunt două babe, care umblă totdeauna cu câte un Făt-Frurnos alături, şi anume Baba Dochia şi Baba Paraschiva, Baba Dochia cu Sân-Toader, iar Baba Paraschiva cu Sâ-Medru. Amândoi feţi-frumoşii aceştia au câte şapte (nouă, doisprezece) cai. Lumea e cuprinsă şi ferecată cu două lanţuri: lanţul lui Sân-Petru şi lanţul lui Sânt-Ion. Când vine Sân-Toader cu caii săi, sparge lanţul lui Sân-Petru, îşi face drum şi intră primăvara, şi nemijlocit vine după dânsul şi Baba Dochia, cu zile urâte şi ploioase. Când vine Sâ-Medru cu caii săi, sparge lanţul lui Sânt-Ion şi intră iarna, şi nemijlocit după dânsa vine şi Baba Paraschiva (Marian, 1994,I, p. 239). ♦ Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pământul, dar el, îngrozit de răutăţile câte le vede pe pământ, şi sătul de acelaşi drum veşnic, întruna vrea să fugă şi să scape de vederea pământului. De aceea Dumnezeu a pus străjer la miazănoapte pe Sf. Nicolae şi la miazăzi pe Sf. Toader, ca să ţie calea Soarelui şi să-l abată din cale. Primăvara ajunge Soarele în fuga lui pe Sân-Toader şi atunci ia cu el nouă babe rele şi aduce ploi şi ninsori şi prăpădenie de vreme rea, că doară-doară va scăpa nevăzut de Sân-Toader pe-o vreme ca aceea. Şi mai-mai să-l scape Sân-Toader, căci Soarele apucă să fugă înainte; iar Sân-Toader cu nouă cai ai săi se ia după Soare şi-l fugăreşte, şi aleargă să-l prindă. Şi are Soarele nouă cai la teleaga lui, şi atunci ia nouă babe rele şi încalecă pe fiecare cal câte o babă, ca să bată caii şi să-i gonească până să le iasă sufletul, ca astfel să scape cu fuga de Sân-Toader. Dar Sân-Toader aleargă după Soare şi, ca să-l prindă, îşi ia şi ea nouă cai şi încalecă pe fiecare cal câte un moş, care a îmbătrânit mânând caii şi ştie rânduiala frânelor. Şi tot pământul şi toată firea stă amorţită opt zile de la plecarea lui Sân-Toader, că opt cai cu opt moşi nu pot da de veste încotro a apucat Soarele. Dar Alexă, moşul cel de-al nouălea, apucă tocmai pe drumul pe care a apucat Soarele şi-l zăreşte. Şi acum toţi moşii fug împreună după Soare. Şi în ziua aceasta se dezmorţeşte firea şi ies toate gângăniile pământului la iveală, şi şerpii, şi broaştele, şi tot ce-a dormit peste iarnă. Şi fuge după soare treisprezece săptămâni, şi abia-l ajunge colo departe-departe spre miazăzi. Şi cum îl ajunge, îl şi întoarce de la miazăzi spre răsărit. Şi se întoarce Soarele şi merge-merge către răsărit, dar când ajunge la locul lui cel orânduit de Dumnezeu nu se astâmpără, ci fuge înainte spre miazănoapte, că doară va putea fugi pe cealaltă parte. Şi atunci îi iese în cale Sân-Nicoară şi-l prinde şi-l trimite îndărăt. Dar odată şi odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sân-Toader, dar de Sân-Nicoară tot o să scape, că Sân-Toader e tânăr şi are cai, dar Sân-Nicoară n-are cai şi e bătrân (Marian, 1994, I, pp. 239-240). ♦ Dacă în 1 Mărţişor, când e ziua babei Dochii, e timp frumos, atunci toată primăvara şi toată vara va fi frumoasă, iar de nu, primăvara şi vara vor fi urâte şi posomorâte (Gherman-2, Zilele Babelor, p. 41). ♦ Dacă în zilele Babelor e ninsoare şi frig, atunci şi primăvara va fi friguroasă şi furtunoasă, iar dacă vor fi mai domoale, mai line, atunci şi primăvara va fi mai frumoasă (Gherman-2, Zilele Babelor, p. 40). ♦ De va ploua de Dochia, va fi anul îmbelşugat (Speranţia, IV, f. 198). ♦ Dacă baba va fi bună la intrat, va fi rea la ieşit (Speranţia, VII, f. 111). ♦ Când zilele Babelor vin înainte de Dochia, vara va fi bună; iar dacă vin după Dochia, vara va fi urâtă (Gherman-2, Zilele Babelor, p. 41). ♦ De vor ieşi zilele Babelor până la Dochia, e semn de Primăvară bună, iar de vor ieşi după Dochie, atunci până la Sân-Georgiu pot fi tot zilele Babelor (Gherman-4, p. 121). ♦ Când vremea este rea, spun că baba îşi scutură cojocul (Speranţia, II, f. 112).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român