2 septembrie, Sf. Mc. Mamant, Sf. Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului

Sf. Mc. Mamant. Mucenicul lui Hristos Mamant moştenire avea Paflagonia şi părinţi însemnaţi: tatăl lui se numea Teodot, iar maica lui Rufna, amândoi de mare neam de patriciu, slăviţi şi bogaţi, şi prin dreapta credinţă străluciţi (…). Deci luându-l îngerul pe mucenic, ducându-l pre el la un munte înalt în pustie, aproape de Kesaria, acolo i-a poruncit lui să vieţuiască. Iar acea viaţă din pustie o a început Mamant din post. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în muntele acela s-a postit şi s-a făcut ca alt Moisi, căruia i s-a dat în mâini Legea nouă. Pentru că s-a pogorât la dânsul din cer şi glas şi toiag. Iar când a primit toiagul, şi poruncindu-i lui glasul, a lovit cu acel toiag în pământ, îndată a luat o evanghelie care a ieşit din sânurile pământului şi a zidit acolo o biserică mică şi, într-însa rugându-se, citea sfânta Evanghelie. Iar cu porunca lui Dumnezeu se adunau la dânsul din pustia aceea fiarele ca oile la păstor şi, ca nişte pricepute, înseşi pleca urechile lor la cuvintele lui şi i se supunea (Vieţile sfinţilor, I, pp. 63, 76).
Sf. Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului. Cel întru sfinţi părintele nostru Ioan a fost pre vremea lui Iustin, Tiberie şi Mavrikie împăraţi, născut în Constantinopol, mai întâi a fost lucrător de aur, bărbat drept slăvitor, de săraci iubitor şi de străini primitor şi temător de Dumnezeu (…).
Trecând vreme nu puţină, a murit Evtihie, patriarhul Constantinopolului şi, Dumnezeu voind, ales a fost Ioan, ca un vrednic şi ţinut la hirotonisire, şi nu voia, până ce a văzut o spaimă înfricoşată într-acest fel: de o parte vedea marea că se înălţa până la cer şi un cuptor înfocat înfricoşat, iar de altă parte mulţime de îngeri grăind către dânsul aşa: „Nu primeşti scaunul? Altul va fi, iar tu de toţi de noi muncit vei fi”. Unele ca acestea zicându-i lui îngerii cu îngrozire, s-a supus şi, nevrând, şi l-au ales patriarh al Constantinopolului. Postire desăvârşit a avut şi viaţă curată cu toată fapta bună, până în sfârşit, care lucru îl mărturisesc minunile lui (Vieţile sfinţilor, I, pp. 87, 89).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român