20 iulie, Sânt-Ilie, Pârliile Sf. Mare Prooroc Ilie Tesviteanul

Sf. Ilie este prin excelenţă patronul verii, al arşiţei şi frământărilor atmosferice. Luptător cu forţele răului, el poate fi şi un adversar al oamenilor, dacă aceştia nu îi respectă ziua, prin incendiile şi grindina pe care le poate trimite asupra recoltelor. Din categoria ofrandelor rituale amintim împărţirea fructelor (îndeosebi a merelor, care nu se mănâncă până în acest moment; eventual, până la Sf. Petru – un alt patron al grindinei), precum şi răsplata sângeroasă adusă pentru obţinerea plantelor de leac. În calendarul apicol, Sf. Ilie este patronul albinelor, în cinstea căruia se organiza o masă specială.

Sf. Mare Prooroc Ilie Tesviteanul. În timpul în care maica sa 1-a născut, tatăl lui a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învălindu-l pre el cu foc, ei îi băgau văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său şi spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia aceea. Unul din acei preoţi, bărbat mai nainte văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău; dar să ştii că pruncul acela va fi locaş al luminii Darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Râvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bine plăcută lui Dumnezeu, va judeca pre Israil cu sabie şi cu foc” (…).

Văzând pre împărat că nu asculta sfătuirile lui, sfântul prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pre protivnicul lui Dumnezeu şi pre popoarele lui, şi a zis: „Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, dinaintea căruia eu stau, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pre pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele!” îndată cu cuvântul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă; aci dupre cuvântul lui nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pre pământ.

Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau la cetatea Betel. Când amândoi sfinţii prooroci au mers la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învârtindu-1, a lovit apa cu dânsul şi s-a despărţit în două, apoi au trecut amândoi ca pe uscat. Pe când mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul şi, luându-1, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat şi astfel s-a făcut moştenitorul darului care lucra în învăţătorul lui (Vieţile sfinţilor, XI, pp. 984-985, 989, 1014, 1015-1017).

Tradiţii: Nu le este frică de nici o sărbătoare ca de Sf. Ilie. Îi faci să lucreze în ziua de Paşti, dar de Sf. Ilie, nu (Speranţia, I, f. 68). ♦ Sf. Ilie are două surori: una mai mare, Marina, şi una mai mică, Pantelimon (Speranţia, II, f. 226). ♦ Sf. Ilie e surugiul lui Dumnezeu. Unii cred că în această zi se deschide cerul şi se arată Dumnezeu cu Sf. Ilie (Speranţia, VII, f. 192). ♦ Sf. Ilie a fost un băiat sărac, drept, milostiv, dar foarte aprins la mânie. Dumnezeu 1-a suit la cer cu căruţă cu cai cu tot, căci, când a fost chirigiu, mult bine a făcut oamenilor şi multe minuni (Speranţia, II, f. 267). ♦ Sf. Ilie are şapte tunuri: de ploaie, de secetă, de foamete, de holeră, de boli, de moarte şi de bătălie; cu ele orânduieşte el (Pamfile, 1997, p. 129). ♦ Dumnezeu i-a dat lui Sf. Ilie tunul, puterea în mână, ca Sf. Ilie cu el să orânduiască norodul. Când vor face oamenii bine, să le dea bine, când rău, să-i pedepsească, să nu le dea pâne, să-i sparie, să-i omoare. Paloşul lui Sf. Ilie e cu două tăişuri, cu unul de aur şi cu unul ascuţit. Când loveşte cu cel de aur dă mană, când cu celălalt, dă piatră (Niculiţă-Voronca, II, p. 149). ♦ Sf. Ilie orânduieşte cu piatra; el rădică gheaţa în nori de sub pământ şi în cer merg lăstopane de gheaţă întregi pe nouri, dar Sf. Ilie umblă cu căruţa şi c-un mai tot o sfarmă, iar Arhanghelul Mihail merge înainte cu sabia şi tot o taie (Niculiţă-Voronca, II, p. 149). ♦ Cerul este o movilă nemărginită. Sfântul Ilie obişnuieşte să iasă cu carul său ba la primblare, ba cu treburi de ale casei. Carul lui e lucru sfânt, dumnezeiesc, nedat lumii să-1 vadă, şi de aceea, când iese, acoperă cerul cu un nour. Acest car, spre a nu rapagâ (aluneca) în mersul său, are pe talpa roţii cuie mari ce-i slujesc la înţepenire. Aceste cuie, găurind bolta cerească, lasă să curgă ploaia (Gorovei, 1995, p. 48). ♦ Dumnezeu i-a dat Sf. Ilie tunetul, să tune şi să trăsnească după diavol. Şi Ilie, când a început să tune şi să trăsnească, credeai că se prăpădeşte lumea. De aceea Dumnezeu, văzând că Ilie este prea puternic, i-a luat mâna dreaptă şi piciorul drept, lăsându-1 aşa. Astfel, ciung şi şchiop, este şi acum; de aceea nu poate umbla singur, ci, când voieşte să pornească în goană după draci, se urcă în carul său. Sf. Ilie e geambaş mare, are căruţă cu cai de scot foc pe nări. Sunt potcoviţi cu potcoave de argint şi, când îi goneşte, bat din copite şi scapără, şi de aceea se văd fulgerele. Şi când aleargă căruţa prin cer, face mare hărmălaie, că-s drumurile rele; la noi pe pământ se aude atunci tunând (Pamfile, 1997, pp. 113, 129). Când fulgeră, poporul zice că Sf. Ilie a trăsnit un drac (Muşlea-Bârlea, p. 393). Când trăsneşte, dă cu săgeata cea în trei dungi, ca sticla. Ea se bagă în pământ de nouă stânjeni. La nouă ani iese de tot din pământ. Cine o află, o păstrează şi, când are junghiuri, o bagă într-un pahar cu apă, apoi bea apa de pe ea şi se vindecă (Muşlea-Bârlea, pp. 393-394). ♦ Cum se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sf. Ilie înhamă caii la căruţă, pleacă prin cer şi începe să trăsnească după ei. Ei când îl aud pe Sf. Ilie cu căruţa, fug de se prăpădesc, şi se pitulează pe unde pot. Dracii se pitulează mai mult după câini şi se vâră în capre. De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să laşi câini şi capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun drac, ori să te pitulezi prin scorburi, că se poate întâmpla să fie vreun drac pitulat acolo, şi când va trăsni pe drac, te trăsneşte şi pe tine. Ferestrele şi uşile caselor să nu le laşi deschise în vreme de furtună, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă şi se poate să trăsnească casa. Dracul trage mai mult la carpen şi de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăpostezi sub carpeni în vreme de furtună. In vreme de furtună stai la luminişuri şi mai bine să te plouă decât să te duci la cidăposturi, că la adăposturi se duc şi dracii (Pamfile, 1997, pp. 115-116). ♦ Sf. Ilie e cu trup cu tot la cer. La sfârşitul lumii are să vie pe pământ, ca să primească moarte (Speranţia, VIII, f. 43 v). ♦ Moartea lui Sântilie va aduce urgia apocalipsului: dracul va reuşi, în final, să-i taie capul, iar din sângele scurs s-ar aprinde pământul, care va arde nouă stânjeni în adâncime. După purificarea prin foc a pământului, va apărea o generaţie de oameni, mai mici decâ cei de astăzi, asemănători cu blajinii, care ar fi trăit înaintea uriaşilor. Dintr-o imensă movilă funerară ar ieşi apoi sufletele tuturor morţilor sub formă de oi şi de capre; oile l-ar urma pe Dumnezeu în rai, caprele pe drac, în iad (Ghinoiu, 1999, p. 140). ♦ Aurul este ochiul dracului, pe care i 1-a scos Sf. Ilie plesnind cu biciul, şi de atunci a rămas pe pământ (Gorovei, 1995, p. 14). ♦ Strigoaicele de multe ori caută să oprească ploaia, spre a face rău oamenilor, dar Dumnezeu şi cu Sf. Ilie dau atunci grindina, pe care strigoaicele n-o pot opri şi o scapă. După grindină, vine apoi ploaia curată (Pamfile, 1997, p. 127). ♦ Pe cer nu se poate cunoaşte care e nor de ploaie curată şi care de grindină; norii de ploaie curată sunt traşi de Sf. Ilie cu un bou, ca să dea apă printre piatră. Câteodată acest bou trage aşa de greu, că se aude icnitul şi opintitul lui până la noi pe pământ; necuratul trage gheaţa cu putere de foc (Pamfile, 1997, p. 128). ♦ Sf. Ilie nu ştie când e ziua lui, căci, dacă ar şti, ar face, de bucurie mare, un chef şi o veselie de s-ar prăpădi lumea. El întotdeauna îl întreabă pe Dumnezeu:

– Când e ziua mea, Doamne?

– Mai este, Ilie, mai este, îi răspunde Dumnezeu.

După ce mai trec câteva zile, Sf. Ilie merge din nou la Dumnezeu şi îl întreabă:

– Mai este, Doamne, pân’ la ziua mea?

– Apoi, Ilie, ziua ta a trecut, aşteaptă acum pe cea care vine la anul.

Atunci Sf. Ilie, de ciudă şi de necaz, porneşte tunetele şi fulgerele care răscolesc pământul; atunci încep ploile de după Sf. Ilie (Pamfile, 1997, p. 130). ♦ Odată diavolul a poftit pe Dumnezeu să se înveselească la o petrecere de-a lor, într-o fântână părăsită. Când a vrut să plece Dumnezeu la petrecere, Sfântul Ilie i-a zis:

– Merg şi eu cu tine, Doamne.

– Şezi acasă, Ilie, că n-are cine.

– Merg şi eu cu tine, Doamne.

– Nu, Ilie, şezi aci.

Rămase Sf. Ilie acasă, iar Dumnezeu plecă la petrecere. Sf. Ilie rămas acasă se gândi, se mai răzgândi, în fine, se hotărî să se ducă şi el la petrecerea diavolilor, chiar dacă nu i-a dat voie Dumnezeu… Hm! Pe când erau în toiul veseliei, hait, se pomenesc şi cu Sf. Ilie. Ii aducea lui Dumnezeu şervetul care-1 uitase acasă. Se aşeză şi el la masă. Mai petreceau, nu petreceau diavolii, dar ştiu că Sf. Ilie le păzea sâmbetele, pe rudă. Nemaiputând răbda, se aplecă la urechea lui Dumnezeu şi-i zise:

– Dau, Doamne.

– Nu da, Ilie, că nu mai crede norodu-n noi.

– Dau, Doamne.

– Nu da, Ilie.

– Dau, Doamne. Şi, când isprăvi, tronc… praf şi pulbere îi făcu. Toţi diavolii fură curăţiţi, numai unul scăpă sub poalele hainei lui Dumnezeu. Se întărâtase Sf. Ilie.

– Dau, Doamne.

– Nu da, Ilie, că nu mai crede norodu-n noi.

– Dau, Doamne.

Văzând Dumnezeu că nu o scoate la capăt cu el, îl blestemă să i se usuce deştul şi mâna dreaptă şi, hait!, făcu scăpat diavolul. Sf. Ilie, cu stânga cum era, după el. Aşa scăpă un diavol, şi după ăla tună, trozneşte şi fulgeră Sf. Ilie, să-1 lovească („Şezătoarea”, an XIII, 1913, pp. 172-173). ♦ Dintâi şi-ntâi din măr Sf. Ilie a gustat. Mărul e copacul lui Sf. Ilie, de aceea Dumnezeu i-a spus: „Apoi dar, Ilie, până-n ziua ta să nu se mănânce merele, tocmai de ziua ta să guste întâi” (Niculiţă-Voronca, II, p. 151).

Obiceiuri: Moşii de Sf. Ilie: La Sf. Ilie morţii vin pe la casele lor. Femeile cheamă copii străini de prin sat şi, adunându-i sub un măr nescuturat, îl scutură pentru întâia dată, ca să culeagă copiii mere, iar morţii să se veselească. Femeile în vârstă nu mănâncă mere până în această zi, iar acum, împărţind pentru sufletul răposaţilor, mănâncă şi ele (Pamfile, 1997, pp. 131, 132). ♦ În ziua de Sf. Ilie să duci întâi mere la biserică, sau întâi să le dai de pomană şi apoi să mănânci. Atunci pe ceea lume le vezi de aur, dar dacă nu ţii şi nu mănânci, pe ceea lume tot culegi şi nu ştiu cine vine şi ţi le ia, n-ai de ele parte (Niculiţă-Voronca, II, p. 152). ♦ Dau de pomană fructe unse cu miere (Speranţia, VII, f. 80 v). ♦ În această zi se dau de pomană porumbi şi dovlete din recolta nouă (Speranţia, I, f. 170). ♦ Toţi agricultorii mici bat snopi de grâu, din care fac colivi şi duc la biserică (Speranţia, VII, f. 131). ♦ Rătezatul sau rătezarea ştiubeilor sau stupilor, adică recoltarea mierii de albine, se îndătinează a se face în ziua de Sf. Ilie, sau, mai rar, în ajunul Sf. Ilie, când se duc şi faguri la biserică. Cei ce au stupi cheamă vecinii şi neamurile la ei şi le cinstesc cu rachiu şi miere. Când Sf. Ilie cade luni, miercuri sau vineri, rătezatul se poate face înainte sau după această sărbătoare, căci, altfel, făcându-se în zi de sec, stupilor nu le va merge bine, ci vor seca; asemenea, nu se face nici duminica, aceasta fiind ziua Domnului. Bărbatul, care trebuie să se păstreze curat, se scoală cât se poate mai de dimineaţă, se primeneşte şi, luându-şi uneltele necesare pentru retezat şi vasele pentru pus faguri, merge în grădină la stupină şi începe retezatul stupilor, cum a apucat din moşi: afumă mai întâi stupul, punându-1 cu gura pe un fumegai de cârpă curată, care ameţeşte albinele şi le goneşte spre fundul ştiubeiului. Apoi, cu un cuţit făcut ca o scoabă, începe a tăia sau a răteza fagurii cam pe a treia parte, de la gură spre fund. Fiecare fagure tăiat îl ia şi îl pune în vasul preparat anume spre acest scop. Şi aşa îi rătează el pe toţi fagurii deopotrivă şi apoi aşează uleiul la locul său. Ia apoi altul şi tot aşa face cu toţi. După ce a isprăvit cu rătezatul stupilor şi aşezatul acestora la locul lor, se iau vasele cu fagurii şi se bagă într-o magazie. Aici fagurii sunt storşi de miere cu mâna sau cu un teasc. Fagurii cei mai frumoşi şi mai plini cu miere sunt aleşi şi puşi pe talere curate şi se dau celor chemaţi, ca să mănânce. De obicei se cheamă în această zi vecinii, cunoscuţii şi rudele, crezându-se că eşti obligat a-i chema şi a le împărţi miere din stupii ce-i ai, căci de aceea ţi-a făcut Dumnezeu parte de ei; şi dacă n-ai da şi altuia, atunci lesne ţi se pot prăpădi stupii. Nu este bine însă a chema în această zi pe cei ce ştiu a face vrăji şi farmece, căci aceştia vor căuta să-ţi fure măcar un pic de miere, cu care mai târziu vor vrăji sau fermeca, şi atunci stupii tăi se vor prăpădi toţi, căci Dumnezeu nu va răbda să se întrebuinţeze sf. miere la astfel de blăstămăţii. Şi vrăjitorii ştiu că tocmai mierea furată la aceste zile mari e mai cu putere la vrăjile şi farmecele lor (Pamfile, 1997, pp. 132,133).

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Dacă nu duci poame la biserică în ziua de Sf. Ilie, copacii nu mai rodesc anul viitor („Ion Creangă”, an V, nr. 2, 1912, p. 48). ♦ Pe Sf. Ilie îl cinstesc mai ales cojocarii, ca să le meargă bine (Muşlea-Bârlea, p. 398). ♦ Cine nu-l ţine nu are noroc la albine, căci, când roiesc, matca nouă dimpreună cu albinele zboară în pădure sau în altă parte (Speranţia, VIII, f. 248 v).

Apărător de rele şi durere: Oamenii duc la biserică, printre alte flori, şi busuioc, spre a-l sfinţi. Acest busuioc este bun de pus printre haine şi-n zestre, ca să le ferească de molii (Pamfile, 1997, p. 131). ♦ Până în această zi nu se taie merele cu cuţitul şi nu se aruncă în sus, pentru că e rău de piatră (Niculiţă-Voronca, II, p. 152). înainte de Sf. Ilie să nu zvârli cu mere în sus, că bate piatra peste ogorul tău, cât merele (Gorovei, 1995, p. 106). La Sf. Ilie, dacă baţi roadele de păreţi, are să ploaie cu piatră (Gorovei, 1995, p. 106). ♦ În ziua de Sf. Ilie nimănui nu-i îngăduit să lucreze, din pricina pietrei şi a focului iscat de trăsnet (Pamfile, 1997, p. 131). ♦Un om a lucrat în ziua de Sf. Ilie. Pe la amiază vine o ploaie repede. El fuge cu nevasta acasă. Femeia a ajuns mai întâi şi s-a pus să se roage, pentru că ploaia venea cu mare furtună. N-apucă să zică nici un cuvânt, şi casa a fost trăsnită de Sf. Ilie, împreună cu femeia. Când a intrat omul în casă, a găsit-o cum era în timpul rugăciunii, de doi coţi intrată în pământ şi neagră cum e păcura (Speranţia, VII, f. 202). ♦Celor care nu l-au ţinut li s-a scrântit mâna sau piciorul (Speranţia, VI, f. 300 v).

Despre muncile câmpului: Dacă va tuna în ziua de Sf. Ilie, alunele şi nucile vor fi seci sau viermănoase (Pamfile, 1997, p. 131).

Pastoral: Se duc berbecii la berbecar (Mangiuca, 1882, p. 23). ♦Fagurii de miere să-i rătezi în ziua de Sf. Ilie, că altfel Sf. Ilie îţi dă ploi, de-ţi ia ştiubeiele, ori îţi îneacă albinele (Gorovei, 1995, p. 83).

Magie: La Sânt-Ilie, în revărsatul zorilor se culeg tot felul de plante de afară din câmp, care aduse acasă devin făcute cămara şi stropite cu sânge de un cocoş tăiat peste ele; atari consacrate plante se folosesc drept scaldă spre a-i vindeca pe cei betegi morboşi), cari altmintrele nu se mai pot vindeca. Ghearele de cocoş apoi se anină după un corn în podul casei (Mangiuca, 1882, p. 23).

Despre vreme: Până la Sf. Ilie bate piatra, mai târziu de Sf. Ilie, nu (Ispirescu, f. 52). ♦ Dacă e bine în ziua de Sf. Ilie, e bine pentru întreg anul (Gherman-4, p. 123).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român