4 August

În această lună, în ziua a patra, pomenirea Sfinţilor şapte Tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan şi Constantin.

Împăratul Deciu (250), venit din Occident, odată ajuns la Efes, dădu ordin întregii populaţii să se adune în temple pentru a se închina idolilor. În a treia zi a sărbătorilor organizate cu această ocazie, împăratul ordona arestarea tuturor Creştinilor. Evreii şi păgânii din oraş ajutară cu sârguinţă pe soldaţi să ducă în piaţa publică pe toţi credincioşii, pentru a-i obliga să aducă sacrificii idolilor. Mulţi cedară în fata perspectivei torturilor, în timp ce aceia care refuzau să se supună erau omorâţi fără milă. În faţa acestor demonstraţii de cruzime, Maximilian, fiul prefectului oraşului, şi alţi şase tineri din familii bune, care serveau în armată [în versiunile cele mai vechi ei apar ca tineri soldaţi, dar mai târziu fura prezentaţi ca nişte copii, în special în tradiţia iconografică] se întristau şi vărsau multe lacrimi, nu atât pentru suferinţele mucenicilor cât pentru pierderea sufletelor celor care se supuneau cedând împăratului. De câte ori era anunţată sărbătoarea unui sacrificiu, ei se retrăgeau în biserica pentru a se ruga ; dar această atitudine nu scapa din vedere păgânilor, care se duseră să îi denunţe împăratului. Cu ochii încă plini de lacrimi şi prinşi în tot felul de legături, fura taraţi la palat. Maximilian vorbi în numele tuturor, pentru a răspunde împăratului, care le puse întrebări asupra motivului nesupunerii lor : „Noi avem, spuse acesta, un Dumnezeu, a cărui slava umple cerul şi pământul, noi Îi dăm în dar jertfa tainică a mărturisirii credinţei noastre şi a neâncetatelor noastre rugăciuni !”.
Deciu, plin de mânie, ordona să le fie smulse centurile, semn al înaltei lor demnităţi, şi, prefăcându-se a-i fi milă de ei, ceru să fie eliberaţi de toate legăturile şi le dădu câteva zile pentru a reflecta, în timp ce el avea să lipsească din oraş.
După ce s-au sfătuit între ei, cei şapte hotărâră să meargă să se ascundă într-o peşteră mare situată în partea de răsărit a oraşului, pentru a se pregăti, în linişte şi rugăciune, să fie aduşi din nou în fata tiranului. În timpul
zilelor astfel petrecute retraşi, Iamvlih, cel mai tânăr dintre ei, se ocupa de aprovizionare şi cobora de aceea din când în când în oraş.
Imediat după revenirea sa în Efes, Deciu dădu ordin să fie aduşi în faţa lui prizonierii Creştini pentru a le propune să aducă ofrande idolilor. Aflând vestea, cei şapte îşi îndesiră rugăciunile. Făcură atâtea nevoinţe încât la cadera serii se aşezară pentru a lua pâinea adusă de Iamvlih şi adormiră, cuprinşi de somn. Prin Providenţa cerească îşi dădură astfel sufletul, cu ragaciunea pe buze.
Furios că nu îi mai găseşte pe tinerii Creştini, Deciu ceru să fie cercetaţi părinţii lor care divulgară locul ascunzătorii şi împăratul trimise oameni dându-le ordin să închidă intrarea în peşteră, pentru că Sfinţii să moară acolo asfixiaţi. Funcţionarii însărcinaţi cu această misiune, Teodor şi Bărbos, care în ascuns erau şi ei Creştini, executară ordinul fără tragere de inimă, apoi ei gravară povestea Muceniciei celor şapte tineri pe placi de plumb puse într-o ladă pe care o ascunseră în apropiere.
După vreo două sute de ani, sub domnia lui Teodosie cel Tânăr (prin 446), o erezie negând învierea morţilor separa Biserica. Fiind cauzată de Episcopul de Aigai, Teodor, această credinţă greşită duse la pierderea multor suflete, încât cucernicul împărat Teodosie implora pe Dumnezeu cu lacrimi să arate adevărul. Atunci se întâmpla că proprietarul terenului unde se afla peştera celor Şapte Martiri, un oarecare Adatiu, să hotărască să construiască un staul pentru turmele sale. Pe când scotea pietre, elibera intrarea în peşteră şi imediat cei şapte reveniră la viaţă, de parcă ar fi adormit în ajun, fără să se fi schimbat nicicum şi fără să fi suferit de pe urma acestui somn lung.
Aduseră imediat vorba de persecutare şi de perspectiva închinării la idoli în public ordonată de Deciu. Maximilian lua cuvântul spunând : „Haideţi fraţilor, să ne ia Deciu ! Să ne ţinem cu vitejie în faţa celor ce ne persecuta şi să nu ne trădăm credinţa prin laşitate. Tu, Iamvlih, ia banii aceştia şi du-te în oraş să cumperi pâine. Ia mai multă decât de obicei, că ne este tare foame şi cu această ocazie vezi ce se mai aude cu împăratul care ne caută”. Ajuns la intrarea în oraş, Iamvlih fu mai întâi surprins să vadă semnul Crucii la toate porţile. Nemairecunoscând nici oamenii nici construcţiile, se întreba dacă visează sau dacă nu cumva intrase în alt oraş. Cumpără pâine în piaţa dar când dădu banii brutarului acesta se uita cu atenţie la el şi îl întreba dacă nu cumva găsise vreo comoară veche deoarece monezile purtau efigia unui împărat din vechime.
La aceste cuvinte, Iamvlih începu să tremure de frică şi gândindu-se că urma să fie dat în mâinile împăratului, vru să o ia la fugă. Dar negustorii îl ţineau şi îl ameninţară să îl ucidă dacă nu avea să împartă cu ei comoara ; legându-i o funie de gât, l-au târât în piaţa publică. Tocmai atunci mulţimea întâlni pe proconsul care se ducea la Episcopul Ştefan. Informat de pricină acestei agitaţii, înaltul magistrat întreba pe Iamvlih cum găsise comoara aceea şi unde o ascundea. Tânărul îi răspunse că nu găsise nimic ci că avea banii aceia de la părinţii săi. Cum i se puneau întrebări despre ţara lui şi despre neamurile sale, el răspunse : „De aici sunt dacă acest oraş este Efes iar părinţii mei sunt cutare şi cutare”. Aceste nume fiindu-i necunoscute proconsulului şi mai ales neobişnuite, acesta se mânie şi îl acuză pe Iamvlih că vrea să îl înşele în timp ce monezile, vechi de peste două sute de ani, mărturiseau că găsise o comoară. Iamvlih căzu la picioarele sale şi îl imploră să îi arate unde se afla împăratul Deciu. Când i se răspunse ca acesta era mort de multă vreme, propuse proconsulului să îl urmeze până la peşteră, că
să-i arata că plecase cu adevărat să se refugieze cu cei care îi ţineau companie pentru a scăpa de persecuţiile lui Deciu. Proconsulul împreuna cu Episcopul şi o mare mulţime se duseră la peşteră unde fură descoperite tăbliţele de plumb purtând numele acelor Sfinţi tineri. Toţi au recunoscut veridicitatea miracolului şi au slăvit pe Dumnezeu. Proconsulul şi Episcopul scriseră apoi împăratului Teodosiu că apariţia miraculoasă a celor şapte tineri morţi de multă vreme era o dovadă evidentă a reînvierii trupurilor. Împăratul se precipită la Efes, vizita pe Sfinţii copii şi le scălda picioarele cu lacrimile sale. După ce au vorbit îndelung de povestea lor suveranului şi Episcopilor prezenţi, Maximilian şi cei care îl însoţeau se lăsară încetişor la pământ şi adormiră pentru totdeauna de somnul morţii. Teodosiu dădu ordin să fie făcută şapte sarcofage din aur şi să fie cinstiţi tinerii cei Sfinţi prin mari sărbători la care invită pe toţi locuitorii din Efes, atât bogaţi cât şi săraci. Dar în noaptea următoare Sfinţii îi apărură în vis cerându-i să le lase trupurile dea dreptul pe pământ în peştera lor în aşteptarea învierii.Peştera celor Şapte Adormiţi identificată de tradiţie cu aceea în care şi-a dat sufletul Sfânta Maria Magdalena, deveni un renumit loc de pelerinaj. Cultul lor se întinse în întreaga lume Creştină şi se regăseşte chiar şi în tradiţia islamului.
Iar cei şapte tineri, şi-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui Dumnezeu, în ziua a douăzeci şi două a lunii octombrie.
Tot în această zi, pomenirea aducerii moaştelor Preacuvioasei Maicii noastre şi Muceniţei Evdochia.
Această Sfânta Muceniţă Evdochia era romana creştină din partea răsăritului, din Anatolia şi a trăit în veacul al IV-lea după Hristos. Şi a fost luată în robie de Sapor împăratul perşilor împreuna cu 9000 de creştini, în urma unui război, şi a fost dusă în Persia.
Acolo ea a cunoscut credinţa creştină pe lângă ceilalţi prizonieri şi apoi s-a înţelepţit pe sine prin rugăciune şi citirea dumnezeieştilor Scripturi, încât îi învaţa şi îndemna la răbdare şi viaţă sfânta pe toţi robii. Iar femeile perşilor aflând de la robi despre ea, şi ele o iubeau, şi a întors pe multe la cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru aceea fiind pârâta, a fost în multe feluri şi în multe rânduri groaznic chinuită. Iar cea din urmă dată, dacă au văzut-o mai mult moartă şi fără grai, i-au tăiat capul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Tatuil, care spânzurat s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului noul Mucenic şi întocmai cu Apostolii Cosma (Etolianul), care a mărturisit în Albania la anul 1778 şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.