„Cel mai important lucru este să fii atent la pământul inimii tale”

„Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuși Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieșit din sânurile Tatălui, după cum Însuși a zis: „Eu de la Dumnezeu am ieșit“ (Ioan 17, 8), și a venit pe pământ să semene sămânța cuvântului Său. Iar țarina în care a semănat sămânța Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: „Iar țarina este lumea“ (Matei 13, 38). Din această pildă vedem că numai a patra parte din țarină, adică din lume, a fost pământ bun, care, primind sămânța cuvântului lui Dumnezeu, a crescut și a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părți din țarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriș și pământ cu spini (Matei 13, 22), în care căzând sămânța cea bună a cuvântului, nu a rodit, ci s-a pierdut.” (Arhimandrit Cleopa Ilie)

Galerie Foto 

Duminică, 13 octombrie 2019, enoriași și credincioși ai parohiei „Sf. Voievozi”, au trecut pragul sfânt lăcașului de cult pentru a participa la Sf. Liturghie, oficiată de părintele paroh Petru Munteanu.

Pericopa Evanghelică a acestei duminici, un fragment de o profunzime spirituală specială, dar și de actualitate, ne invită spre adâncă meditație, având în centrul său Pilda Semănătorului. O parabolă atemporală, pentru că ea surprinde sufletul omenesc, nu doar al ascultătorilor Mântuitorului Iisus Hristos în fața cărora a fost rostită, ci și comportamentul universal al omului în fața Cuvântului lui Dumnezeu; deschiderea sau, dimpotrivă, lipsa de sensibilitate, indiferența sau adversitatea față de îndemnurile mântuitoare ale credinței.

„Sfânta Evanghelie de astăzi ne înfăţișează o pildă rostită de Mântuitorul Iisus Hristos celor care-L urmau şi prin recitirea ei acum devenim și noi contemporani cu cei care-L urmau. Pilda semănătorului. Mântuitorul Iisus Hristos obişnuia să vorbească în pilde. În pilde pentru că pilda este o povestioară care are o învăţătură, pe care poţi s-o extragi şi s-o înţelegi din povestirea respectivă. Este un obicei să folosești pilde în dialogul cu alții în Orientul mijlociu, oamenii în Orientul Mijlociu obişnuiau să povestească şi s-aşeze seminţele valorilor morale în povestirile care au dăinuit până astăzi. (…) Mântuitorul a preluat acest mod de adresare. Vorbea în pilde pentru fiecare ocupaţie sau serviciu, pentru că fiecare era implicat într-o activitate de zi cu zi. Așa a fost rostită pentru înțelesul Împărăției lui Dumnezeu, pilda pescarului, a neguţătorului… Sfânta Evanghelie de astăzi este o evanghelie pregătitoare, este o evanghelie care ne introduce în ciclul Sărbătorilor care urmează, ea este pregătitoare pentru că vorbește despre un pământ, despre o țarină, dar nu un pământ exterior, nu o țarină lumească, stricăcioasă,  ci vorbește despre o lume interioară, pe care fiecare dintre noi o trăim într-un mod aparte, într-un mod în care ne identificăm viața noastră, ne identificăm lumea noastră.”

Înaintând în profunzimea textului Evanghelic duminical, părintele Petru Munteanu a explicat care sunt cele patru feluri de „pământuri bătătorite”- patru tipuri de arhitecturi lăuntrice.

Cele patru feluri de pământuri sunt patru feluri de suflete. Dar este cu putinţă să mai existe şi altfel de feluri de pământuri, separat sau chiar în acelaşi timp, pentru că sufletul omenesc este complex.

Primul fel de suflet este al celor care se află lângă cale; este vorba de cei care sunt mereu pe drum, în căutare.

„Deci, vine semănătorul Care este descoperit în Sfânta Evanghelie ca fiind Dumnezeu și seamănă semințe în ogorul sufletului nostru, iar aceste semințe cuprind iubirea, pentru că este o sămânță de lumină. Și cuprind și cunoașterea, pentru că adevărata cunoaștere este doar când noi deslușim tainele lumii, în înțelepciunea cuvântului lui Dumnezeu. Atunci taina se descoperă și atunci pășim într-un univers care ni se dăruiește cu iubire și cu generozitate. Este spațiul îmbrățișării dumnezeirii. Seamănă semănătorul semințele continuu peste acest spațiu interior al sufletului nostru. Și ne spune Sfânta Evanghelie, prin glasul Mântuitorului Iisus Hristos că o parte din semințe au căzut lângă drum. Aflăm despre o inimă cu multe cărări bătătorite, care este o stare a omului care aleargă continuu. Aleargă atât de repede, este atât de ocupat, încât nu realizează, de fapt, că el fuge de el însuși. Îi este frică de el, de propria prezență în rugăciune, de căutarea propriului sens și rost, în lumina semințelor semănate cu generozitate de Semănător. Starea acestui om este aceea că știe totul despre alții, despre răutățile și viciile tuturor, dar nimic despre sine, despre chemarea la împlinire a lui în Dumnezeu.

Știe poveștile vieților vecinilor, rude, dușmani sau prieteni, dar nu își cunoaste propria vocație sau împlinire în lucrarea lui Dumnezeu. Îi este frică să stea singur, îi este frică să gândească puţin, are treabă continuu. Dacă vine la biserică, e cu motorul pornit, aduce nevasta, stă în parcare, bagă viteză. Dacă nu ar fi radarul, ar fi peste tot în viteză. Dar în fuga aceasta, în disperarea aceasta, el fuge de el, dacă stă în maşină dă drumul la radio, dacă nu e la radio, ascultă la telefon, dacă nu-i la telefon, face ceva să discute cu cineva.

Îi este frică de el, îi este frică să stea singur, să se regăsească, să se întrebe cine este. Cade sămânţa aceasta pe drumul bătătorit al omului care aleargă continuu, fără scop precis şi fără rost. Și aleargă pentru că aşa vede că alţii aleargă şi trebuie să alerge şi el. Drumuri bătătorite care duc nicăieri…

Piatra nu este pământ arabil. E frumoasă, dar e stearpă. Cel de-al doilea fel de suflet este al celor care sunt în loc pietros.

„Ne vorbeşte Mântuitorul despre alt pământ al inimii, un pământ unde sunt pietroaie mari şi puţin pământ s-a aşezat printre ele. Este pământul omului care afişează emoţii şi sentimente dar, de fapt, nu-i pasă de nimeni şi de nimic. Nu arată recunoștință. Scopul lui şi politica lui este ce are-n frigider, ce a mai adunat, cât de mult s-a distrat… Că trece timpul şi alţii s-au distrat mai bine şi el nici chiar aşa… Este omul care primeşte cuvântul, dar grijile lui şi scopul vieţii lui este doar pentru sine şi pentru el. Are impresia că pierde timpul de fiecare dată. Dacă este într-un loc – de ce-i acolo, când putea să fie mai bine în altă parte. Este omul care este o povară cum e pietroiul mare pentru cine-l duce în spate. Aşa este şi el pentru cei din jur. Oricât ai vorbi cu el, nu simte nimic sau are impresia că-şi pierde timpul cu tine sau ţi-a oferit mai mult decât meriţi. A dat o parte din viaţa ta, a făcut multe pentru tine şi tu nu-nţelegi nimic pentru că inima este rece de piatră, o îmbrăţişare de la omul acela te costă, trebuie s-o meriţi. Şi dacă faci ceva, trebuie să fii atent ca să-i câştigi atenţia.

Omul cu inima de piatră este o povară grea pentru cel din casă, pentru cel din jur. Sentimentele şi emoţiile sunt superficiale şi sunt de vânzare. Le poţi cumpăra pe tarabă. Totul este de vânzare la pământul pietros, totul se vinde şi se cumpără. Nu există constanţa emoţiilor şi a sentimentelor, nici recunoștință şi nu există nicio preocupare pentru Împărăţia lui Dumnezeu”, s-a arătat în continuarea cuvântului de învățătură.

Cel de-al treilea fel de suflet este al celor care sunt între spini. Aici avem de-a face cu un caz mai complex:  aceştia au auzit, au primit şi au păstrat şi chiar dau rod, ceea ce e mai mult decât ceilalţi. Dar acest rod nu ajunge la coacere: deci nu există recoltă.

„Ne arată Mântuitorul alt pământ, unde au căzut seminţele acestea luminate, un pământ unde sunt mulţi spini şi multe griji. Și grijile acestea, atât de ascuţite, caută să acopere lumina păcii şi a iubirii, a încrederii în ajutorul lui Dumnezeu. Lumina bucuriei în clipa vieţii adunată ca într-un potir, picătură cu picătură de lumină, caută să aducă întunericul, să sufoce lumina lui Dumnezeu. Deşi pământul este bun, grijile sunt mari şi omul alege ca într-o balanţă ce să hrănească.

Ne spune Sfânta Evanghelie că grijile au acoperit Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că omul a dat crezare mai mult celor care spun că grijile sunt importante. Sunt oameni care stau la rând să ia antidepresive. Şi cu cât iau o pastilă, după aceea îşi dau seama că au nevoie de două pastile, de trei pastile, dacă s-ar inventa o pastilă mare mare cât un sandvish ar lua-o şi pe aceea. Sunt cei care doresc să doarmă, dar nu pot. Şi atunci iau somnifere. Încep cu unul, cu jumătate de pastilă, apoi cu două, cu trei, nu mai contează. Noaptea-i lungă. Şi grijile sunt multe.

Şi spinii au crescut din ce în ce mai mari şi teama şi frica aduc răceală în suflet, disperare în ochi. Caută într-o disperare un punct de sprijin şi-o soluţie. Și sămânţa cuvântului lui Dumnezeu este din ce în ce mai mică. Pâlpâie din ce în ce mai slab. Şi spinii cresc din ce în ce mai mari. Omul disperat prinde spinii grijilor şi-ai frământărilor, este omul zilei de astăzi. El merge la biserică, dar merge cu frica-n sân. El merge la biserică, că poate-poate îl ajută Dumnezeu cumva, dar nu înţelege un lucru – că niciodată o rugăciune în disperare nu este rugăciune.

Cel de-al patrulea fel de suflet este cel îndrăgit de Dumnezeu: sunt cei care au pământ bun. Pentru a avea pământ bun, lut rodnic, pământ arabil, trebuie muncă multă şi îndelungată.

„Ne spune Sfânta Evanghelie că seminţele au căzut pe un pământ roditor. Şi vorbeşte despre pământul acesta roditor care este pământul răbdării, oamenii nu mai au răbdare. Pentru că aşa cum am spus, politica de astăzi este politica timpului pierdut. Stai cu ochii pe ceas, în biserică nu există ceasuri. Sau dacă vedeţi ceasurile acestea în biserică, o să rămâneţi surprinşi. Arată ora greşit, că nu mai au baterie. Este un timp oprit, pentru că în Biserică timpul devine veşnicie. În biserică, ai veșnicia ta.

În biserică trăieşti în rugăciune altfel timpul şi spaţiul. Timpul, în biserică, devine veşnic. Şi spaţiul devine o comuniune cu toţi şi cei plecaţi, şi cei de departe, toţi suntem aici, suntem în rugăciune. Cade sămânţa pe pământul cel bun, frământat în răbdare. Și această răbdare înseamnă că înţelegi că timpul tău devine veşnic.

Și timpul pentru tine devine o îmbrăţişare a lui Dumnezeu şi viaţa aceasta nu se termină. Nu intra în disperare, că ea continuă dincolo, tot într-o regăsire şi-o îmbrăţişare cu Dumnezeu, pe care l-ai mărturisit şi care te iubeşte. Şi care te vrea fericit. Şi cad aceste seminţe ale Cuvântului Vieţii şi ele se înmulţesc prin răbdare, înţelegând răbdarea ca timp de rugăciune, timp de ascultare,  timp de sfătuire, răbdarea înseamnă să-ţi faci timp.

Răbdarea înseamnă să asculţi. Dar cine-şi mai face timp? Şi cine mai ascultă? S-asculţi fără a avea pretenţia să fii ascultat. Cel mai mare dar pe care tu poţi să-l faci cuiva este timpul şi ascultarea ta. Să asculţi pe celălalt, să nu-ţi pregăteşti replica, să ai răspunsurile puse bine şi să asculţi pe celălalt. Să trăieşti dincolo de cuvinte şi să vezi o inimă însetată de iubire. O inimă ca şi a ta, care suferă. Și în lucrarea aceasta a pământului în Dumnezeu, să-nmulţeşti rodul cuvântului lui Dumnezeu”, a subliniat părintele paroh.

Învăţătura este limpede: roadele nu pot veni decât din darul gratuit al lui Dumnezeu şi din truda liberă a Omului. Este ceea ce teologia ortodoxă numeşte sinergie sau împreună-lucrare. Este cheia împlinirii duhovniceşti a Omului, îndumnezeirea.

În încheierea omiliei, părintele Munteanu a evidențiat faptul că trebuie să ne concentrăm la „pământul” inimii noastre, să fim atenți la cuvântul lui Dumnezeu:

„Cel mai important lucru este ca să fii atent la pământul inimii tale. Să fiu atent la pământul inimii mele, să înțeleg că Semănătorul seamănă semințele cele bune. Mai există mai apoi, o completare a pildei unde se spune că mai vin și alții care seamănă. Și într-adevăr, așa este. Seamănă în jurul nostru prieteni sau cei pe care-i socotim prieteni. Îi socotim iubiți, îi socotim oameni care ne vor binele, dar semințele lor sunt mici, semințele lor sunt cu totul, având cu totul alt conținut decât sămânța cuvântului lui Dumnezeu. Și de aceea, credinciosul care este atent doar la acest cuvânt al lui Dumnezeu, poate să-și crească starea lui și poate să devină și el un semănător, dar nu de semințe mici, ci un semănător al Cuvântului lui Dumnezeu. Cea mai mare criză a noastră este criza aceasta, faptul că noi uităm de Semănătorul semințelor cu chip luminos. Noi, uitând de acest Semănător și uitând de pământul inimii noastre, cum putem să lucrăm la această țesătură organică, vie, și luminoasă, care reprezintă spațiul unde noi ne desfășurăm? Cum putem noi să fim responsabili și liberi în același timp, dacă uităm de Semănătorul cel viu și puternic, Cel care ne-a creat din iubire și care ne vrea să lucrăm în iubirea și-n înțelepciunea Lui? Dar ne-a dat libertatea de a alege, de aceea, Cuvântul cel mai puternic este acest cuvânt al Sfintei Evanghelii de astăzi. El este oglinda sufletului nostru, unde Mântuitorul ne vorbește despre Semănător. Iar Semănătorul varsă continuu semințele Sale, pentru cas noi să-L cunoaștem și-n același timp să învățăm iubirea de Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu. Iubiți credincioși și credincioase, această stare și această pregătire a noastră devine, apoi, un exercițiu duhovnicesc pentru sărbătorile care se deschid.”

După toate aceste expuneri, trebuie să ținem cont că „ogorul inimii” se poate schimba dintr-un moment în altul. Depinde de fiecare dintre noi cum lucrăm această stare lăuntrică, cât de multă recunoștință arătăm lui Dumnezeu pentru toate darurile primite, prin răbdare, smerenie, iubirea aproapelui, și mai ales prin rugăciune.

La sfârșitul Sf. Liturghie, părintele Petru Munteanu a dat mult așteptată binecuvântare tuturor credincioșilor aflați în sfânt lăcașul de cult, cu îndemnul să ducă și acasă iubirea lui Dumnezeu.

Brîndușa Dediu