Cuviosul Alexandru, întâiul începător al Mănăstirii Neadormiţilor (3 iulie)

Cuviosul părintele nostru Alexandru era de neam din părţile Asiei. Când era tânăr, a plecat la Constantinopol, pentru a învăţa gramatica. Astfel a învăţat înţelegerea cărţii din destul şi s-a făcut desăvârşit în filosofia cea din afară. Apoi făcându-se bărbat desăvârşit cu vârsta, s-a rânduit în oaste, iar după un timp a fost făcut povăţuitor de oaste. însă iubea cărţile şi, când îi prisosea timp de la celelalte lucrări, se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştii Scripturi; pentru că era bărbat cinstit cu viaţa, îmbunătăţit, statornic şi temător de Dumnezeu, fiind împodobit cu întreaga înţelepciune şi cu înfrânarea.
Şi citind Aşezământul cel Vechi şi cel Nou, s-a adâncit cu mintea în cuvintele Sfintei Evanghelii, în ceea ce s-a zis cu preacurata gură a Domnului Hristos: De voieşti să fii desăvârşit, vinde averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-Mi. Aceste cuvinte ale lui Hristos socotindu-le în mintea sa şi crezându-le fără îndoială, a început a-şi vinde averile sale cele multe, ce le avea după vrednicia dregătoriei sale, şi a le împărţi săracilor şi scăpătaţilor, având gând neschimbat, ca să se lepede de lume şi să se facă următor lui Hristos.
Şi auzind el că în Siria este o obşte de sfinţi bărbaţi, a căror viaţă era slăvită, a dorit să meargă acolo. Deci, lepădându-şi dregăto-ria sa, şi-a lăsat prietenii, casa, slugile şi toată grija vieţii şi s-a dus în Siria. Şi a mers la o obşte în care era un avvă cuvios, cu numele Ilie. Pe acela l-a rugat ca să-l primească în randuiala călugărească, în numărul fraţilor. Deci, fiind el primit în ceata monahilor, a vieţuit în acea obşte patru ani, săvârşind slujbele poruncite cu sârguinţă şi deprinzându-se cu nevoinţele cele pustniceşti. Şi se silea ziua şi noaptea la rugăciuni şi la citirea cărţilor sfinte, dar mai cu seamă se învăţa la înţelegerea cuvintelor Psaltirii, ca să poată şti puterea fiecărui stih. De aceea, întreba pe cei iscusiţi, se îndulcea cu inima şi se umilea cu duhul, rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca să i se dea de sus înţelegerea tainelor celor neştiute din dumnezeiasca Scriptură, lucru care l-a şi câştigat cu darul Duhului Sfânt.
Şi văzând prin toate obştile grija cea multă şi de prisos care se făcea de către fraţi pentru hrană şi haine, îşi aducea aminte de cuvintele lui Hristos din Evanghelie, Care porunceşte a nu se îngriji de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte şi de cele de mâine, de vreme ce oamenii sunt mai de preţ decât păsările şi iarba din ţarine. Şi dacă Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, hrăneşte păsările şi ţarina o îmbracă cu iarbă, cu cât mai vârtos pe oamenii care slujesc Lui, este puternic a-i hrăni şi a-i îmbrăca, numai de ar căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi apoi toate acelea se vor adăuga lor.
Iar odată, luând Evanghelia pe care o avea la el, s-a dus la avva Ilie şi a zis către dânsul: „Părinte, oare sunt adevărate toate cele scrise în Evanghelie?” Cuviosul Ilie, auzind această întrebare neobişnuită, s-a mirat şi s-a tulburat, pentru că socotea că este înşelat de diavol prin vreo necredinţă şi, nerăspunzându-i nimic la întrebarea lui, şedea plecat în jos. Apoi a zis către fraţii care erau la dânsul: „Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a fost legat de vrăjmaşul diavol în oarecare curse”. Şi sculându-se, a început a se ruga cu lacrimi, apoi, întorcându-se către Alexandru, i-a zis: „Frate, de unde ţi- a venit acest gând de îndoire, ca să nu crezi cele scrise în Sfânta Evanghelie?” Alexandru a răspuns: „Părinte, nu că nu cred, dar întreb dacă sunt adevărate”. Fraţii i-au răspuns: „cu adevărat, toate sunt adevărate şi nu este nici un fel de îndoială într-însele”. Alexandru a zis către dânşii: „Dacă sunt adevărate, atunci pentru ce nu le săvârşim?” Fraţii au răspuns: „Omului neputincios îi este greu a împlini toate acelea cu fapta”.
Atunci Alexandru s-a pornit cu duhul şi, socotind că viaţa sa de mai înainte a fost deşartă, pentru că n-a ajuns desăvârşit la împlinirea cuvintelor Evangheliei, se sârguia să se ducă în pustie, ca acolo să poată fi cu înlesnire împlinitor al cuvintelor Evangheliei, cele zise mai înainte. Deci, cerând binecuvântare de la Cuviosul Ilie şi închi-nându-se fraţilor, s-a dus punându-şi nădejdea în Domnul, neluând nimic cu el, decât numai Evanghelia. Şi a petrecut şapte ani în pustie, neavând nici o grijă de cele pământeşti. Iar în ce chip a fost hrănit acolo cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se va înţelege din cele ce vor urma de aici înainte.
După săvârşirea petrecerii de şapte ani în pustie, Cuviosul Alexandru, aflând de un oarecare sat elinesc, care nu era departe, şi unde toţi slujeau diavolilor, închinându-se idolilor cu jertfe, s-a aprins de râvnă după Dumnezeu şi, ducându-se acolo, a dat foc capiştei idoleşti. Iar sătenii, văzând acest lucru, s-au adunat la capiştea care ardea şi au găsit pe Alexandru lângă dânsa, căci nu fugise, ci aştepta într-adins venirea elinilor la dânsul. Şi n-a ascuns de ei fapta sa, pentru că, întrebându-l cine a aprins capiştea, le-a răspuns zicând: „Eu am aprins-o”. Iar ei, auzind aceasta, s-au pornit asupra lui, voind să-l ucidă. Dar Dumnezeu păzind pe robul Său, alţii nu s-au învoit la acea ucidere, ci au stăruit să-l dea judecătorului cetăţii.
Deci, după ce s-au liniştit puţin din mânie, sfântul a strigat către dânşii, zicând: „O, bărbaţi, înţelegeţi singuri rătăcirea voastră şi cunoaşteţi adevărul. Fugiţi de osânda cea veşnică. Eu vă vestesc împărăţia cerului”. Apoi le-a propovăduit apostoleşte cuvântul mântuirii. Şi unii îl ascultau cu luare aminte, iar alţii nu-l băgau în seamă; deci, ducându-l, l-au dat judecătorului cetăţii. Acolo era mai mare al cetăţii un oarecare cu numele Ravul. Acela, auzind cuvântul lui Dumnezeu din gura cuviosului, se întreba cu dânsul despre credinţă din cărţile sale cele elineşti, şi încă şi cu certări îl îngrozea pe el mult.
Insă văzându-l blând cu obiceiul, înţelept în răspunsuri şi nebiruit în toate cuvintele, nu i-a făcut nici un rău, astfel rânduind Dumnezeu pentru robul Său. Apoi l-a luat de o parte şi a început a grăi către dânsul: „Spune-mi adevărul, ce fel de nădejde aveţi voi, creştinii, de treceţi aşa cu vederea viaţa voastră?” Iar cuviosul, zâmbind, i-a răspuns: „Nu este aşa cum zici. Noi nu trecem cu vederea viaţa noastră, ci ne sârguim s-o păzim în veci fără de moarte; pentru că aceea este adevărata viaţă, ca să trăim în veci; iar a vieţui vremelnic, nu este viaţă, ci moarte. Deci această viaţă vremelnică şi muritoare o trecem cu vederea, pentru viaţa cea veşnică şi fără de moarte, care are să fie, pentru că la noi este scris: Cel ce-şi va pierde sufletul în acest veac, îl va afla în viaţa cea veşnică”.
Ravul a zis: „Unde aşteptaţi voi să fiţi, după ce treceţi din această viaţă?” Iar sfântul a început a-i spune despre împărăţia cerului şi despre bunătăţile pregătite celor drepţi. Dar elinul cel necredincios socotea ca nişte basme cele ce i se grăiau; însă, voind să asculte mai mult cuvintele sfântului, l-a întrebat de începutul sfintei credinţe. Atunci cuviosul, învăţându-l cunoştinţa de Dumnezeu şi milostivirea Lui către oameni, a început a-i spune de faptele Domnului, care s-au făcut de la zidirea lumii până la Cruce si până la moartea lui Hristos cea de voie, până la Inviere şi până la Inălţarea la cer întru slavă. Şi au petrecut în această vorbă o zi şi o noapte, ne gustând nici hrană, nici băutură, nici plecându-se spre somn.
Apoi a venit vorba despre Sfântul Ilie Proorocul, cum a închis cerul cu cuvântul şi a pogorât foc spre jertfe cu rugăciunea, pe care foc slujitorii lui Baal n-au putut să-l dobândească, nici cu ajutorul lui Baal, nici cu al celorlalţi zei. Auzind acestea Ravul, râdea şi zicea: „Toate basmele voastre creştineşti sunt minciuni, iar eu te sfătuiesc cele de folos, să aduci jertfe zeilor noştri împreună cu noi, că ei, fiind milostivi, te vor ierta de răutatea care le-ai făcut-o din neştiinţă, arzându-le capiştea”. Sfântul a grăit: „Dacă aceia pe care îi numeşti tu sunt zei adevăraţi, atunci pentru ce în zilele lui Ilie, slujitorii lor strigând toată ziua către dânşii, nu i-au ascultat, nici nu le-au pogorât foc din cer pentru jertfe? Iar robul lui Dumnezeu Ilie a fost singur numai, şi o dată s-a rugat către Unul Dumnezeul nostru, Cel din ceruri, şi îndată a căzut foc din cer, arzând nu numai lemnele şi jertfele, dar a mistuit şi apa, pietrele şi ţărâna. După aceea şi peste cei de două ori cincizeci, care voiau să prindă pe prooroc, a căzut foc de sus şi i-a ars împreună cu ostaşii lor”.
Ravul, foarte râzând de acesta, a zis: „Dacă este adevărată aceea, apoi fa asemenea şi tu, care te numeşti rob al Dumnezeului tău. Iată, se vede înaintea noastră o mulţime de rogoz şi de vreascuri. Roagă- te acum Dumnezeului tău, ca şi Ilie, să se pogoare foc din cer şi să le ardă. Atunci voi zice şi eu că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul creştinilor”. Sfântul i-a grăit: „Roagă-te tu mai întâi la zeii tăi să facă aceasta”. Ravul a răspuns: „Eu n-am o putere ca aceea, nici îndrăzneală la zeii mei; dar tu roagă-te Dumnezeului tău”. Atunci Sfântul Alexandru, aducându-şi aminte de cuvintele Evangheliei, care zic că toate se pot celui ce crede, s-a sculat la rugăciune, nădăjduind spre Dumnezeu cu credinţă neîndoită. Şi când şi-a ridicat mâinile spre cer şi a început a se ruga, îndată a căzut foc din cer peste rogoz şi peste vreascuri, arzându-le pe ele înaintea feţei lor.
Aceasta văzând-o Ravul, s-a umplut de spaimă mare, temându-se ca să nu cadă foc şi peste dânsul şi să-l ardă, precum s-a întâmplat pe timpul lui Ilie, peste cei de două ori câte cincizeci. Deci a strigat cu glas mare, zicând: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!” El voia ca să propovăduiască în popor acea minune; dar sfântul, certându-l, l-a oprit să nu spună la nimeni. Atunci Ravul a tăcut, tăinuind acea minune într-însul până ce Cuviosul Alexandru a fost între cei vii. Iar după fericitul lui sfârşit, a spus acea minune înaintea episcopilor şi monahilor, mărturisind cu numele Domnului, şi adevărată a fost mărturisirea lui. Iar noi să ne întoarcem la povestirea ce ne stă înainte.
Ravul, mai marele cetăţii, după minunea aceea înspăimântătoare, a petrecut împreună cu Cuviosul Alexandru o săptămână întreagă; şi din cuvintele sfântului cele insuflate de Dumnezeu, învăţa cunoştinţa cea luminoasă a tainelor sfintei credinţe, povăţuindu-se pe calea mântuirii. După aceea, se ruga, ca prin Sfântul Botez să se lumineze, pentru că acum se apropiase şi prealuminatul praznic al Paştilor. Dar diavolul, care urăşte mântuirea oamenilor, vrând să facă împiedicare celui nou încredinţat, i-a pus lui în gând să nu primească Sfântul Botez în cetate, ci într-o biserică oarecare ce era la depărtare ca la trei stadii de cetate. Deci, s-au dus acolo, fiind urmaţi de o mulţime de femei şi copii. Iar după ce au mers la biserica aceea, au găsit acolo o fată îndrăcită. Şi spăimântându-se Ravul, a zis: „Nu voiesc să mă fac creştin; că, iată, şi pe această fată o pedepsesc zeii fiindcă a primit credinţa creştină; deci mă tem să nu mi se întâmple şi mie asemenea”.
Aceasta zicând, a plecat de la biserică, voind să se întoarcă înapoi. Dar sfântul, ajungându-l, l-a oprit, zicându-i: „De ce te înşeli de meşteşugul vrăjmaşului? Fata aceea, pentru păcatele sale, prin dumnezeiasca slobozire, îşi ia pedeapsa; deoarece, sfinţindu-se ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie curată, nu şi-a păzit făgăduinţa sa, şi de aceea pătimeşte. Ea a fost dată satanei, ca duhul ei să se mântuiască. Cum că aceasta este adevărat, eu nu te rog să crezi cuvintelor mele; ci, mergând singur, să asculţi cuvintele ce vor ieşi din gura ei”. Deci Ravul, mergând la fata cea îndrăcită, a auzit-o pe dânsa, mărturisind cu glas mare căderile ei în păcat; pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, intrase diavolul într-însa şi o muncea. Acestea auzindu-le Ravul, şi-a lepădat îndoiala şi a cerut Sfântul Botez. După aceea, botezându-se el şi ieşind din sfânta scăldătoare, pe haina lui cea albă, care după obiceiul creştinesc îi era gătită spre Sfântul Botez, s-au aflat scrise de sus până jos cruci roşii, cu floarea ca şi chinovarul. Şi toţi se uimeau de minunea aceea, iar bărbaţii şi femeile care veniseră acolo cu dânşii, se rugau să fie botezaţi.
Iar Sfântul Alexandru, vrând să se încredinţeze dacă cu adevărat cred în Hristos, a grăit către dânşii: „Mai întâi se cade a arăta credinţa cu lucrul. Deci să mergem în cetate şi, de are cineva idoli în casele lor, să-i scoată afară în mijlocul cetăţii şi cu mâinile lor să-i sfărâme în bucăţi; iar după aceea să primească Sfântul Botez”. Atunci îndată cu toţii s-au învoit la aceste cuvinte şi, ducându-se acasă, au scos afară din casele lor o mulţime de idoli şi i-au sfărâmat în mijlocul cetăţii; aşa că toată cetatea aceea s-a luminat cu Sfântul Botez. Iar cuviosul a petrecut cu dânşii câtva timp, întărindu-i pe ei în sfânta credinţă.
Şi văzându-i pe dânşii bine întăriţi în buna credinţă şi dând mulţumire lui Dumnezeu, a zis către Ravul şi către ceilalţi aceste cuvinte: „Până acum v-aţi hrănit cu lapte, însă de acum încolo veţi primi hrană mai vârtoasă; deci, de voieşte cineva din voi să fie desăvârşit în viaţa creştină, să asculte cuvintele lui Hristos, Care zice: Vindeţi averile voastre, daţi-le săracilor şi veţi avea comoară în ceruri. Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, ci căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl cel ceresc pe toate cele de trebuinţă le va da vouă, pentru că El ştie de ce aveţi voi trebuinţă”.
Iar Ravul auzind aceste cuvinte, a zis: „Nu pot eu să fiu un creştin desăvârşit ca acesta, pentru că, de voi vinde toate şi le voi împărţi, apoi cine va hrăni mulţimea casnicilor mei? Şi cum vor putea fără purtare de grijă să se adauge cuiva acestea care sunt de trebuinţă vieţii? Iar de voieşti să mă încredinţezi de aceasta, arată-mi ceva cu fapta, ca măcar o zi să mă hrăneşti pe mine şi toată casa mea, fără să am vreo grijă. Dar eu ştiu că nu vei putea, fiind sărac şi neavând nici pentru tine hrană măcar pentru o zi. Şi dacă nu vei putea să faci aceasta în cetate, atunci ce vei face în pustie, dacă, toate lăsându-le, vom merge după tine?”
Iar sfântul, având mare nădejde spre Dumnezeu, a zis cu îndrăzneală: „Ia-ţi din casnicii tăi câţi voieşti. Ia şi din prietenii tăi câţi ştii şi să-i duci toată ziua în pustiul care îl vei şti mai îndepărtat de oameni. Acolo voi fi şi eu cu voi. Dar să nu ia nimeni nici o bucăţică de pâine, nici altceva de ale mâncării; şi, de nu vă va hrăni pe voi Dumnezeu, precum altădată a hrănit pe israeliteni în pustie, apoi nici cuvintele mele să nu le credeţi mai mult!” Deci Ravul s-a învoit la aceasta şi, a doua zi, sculându-se de dimineaţă, a luat cu dânsul o mulţime de casnici şi de prieteni şi s-au dus într-o pustie oarecare neumblată, având cu dânşii pe Cuviosul Alexandru, a cărui împlinire a cuvintelor lui voiau să o vadă prin fapte. Deci, mergând toată ziua şi fiind ceasul al unsprezecelea din zi, au stat între doi munţi, neavând spre dânşii nici o cărare sau urmă. Şi a început Sfântul Alexandru a săvârşi cântarea cea de seară după obiceiul său, iar Ravul cu tovarăşii săi, fiind flămânzi, se gândeau ce vor mânca.
Şi sfârşindu-şi sfântul rugăciunea, au văzut venind spre dânşii un sătean oarecare, simplu, ce ducea un dobitoc încărcat cu sarcini mari, atârnând de amândouă părţile, în care erau pâini curate şi calde, şi alte mâncări de saduri şi grădini. Şi a zis cuviosul către Ravul: „Primiţi această hrană şi nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi”. Iar ei cu bucurie au primit acelea şi se minuna Ravul cu prietenii săi, zicând: „De unde a venit omul acesta în pustie cu astfel de hrană? Pentru că noi, mergând toată ziua, abia am ajuns aici. Deci se cădea lui ca, sculându-se la miezul nopţii, să iasă din casă ca să ajungă în ceasul acesta aici. Măcar să fi ieşit şi la miezul nopţii, apoi cum aceste pâini se află calde, ca şi cum s-ar fi scos din cuptor tocmai acum?”
Astfel minunându-se, au întrebat pe omul acela: „De unde eşti şi cine te-a trimis aici?” Iar omul a zis: „Stăpânul meu v-a trimis vouă acestea, ca să nu fiţi flămânzi”. Şi când voiau să mai zică ceva acelui om, acela şi cu dobitocul îndată s-au făcut nevăzuţi, pentru că cel ce se arătase în chip de om simplu era îngerul lui Dumnezeu. Atunci ei s-au minunat cu spaimă şi au crezut cuvintelor cuviosului şi mai ales ale Evangheliei lui Hristos, ca să nu se îngrijească cei ce slujesc Domnului, ci să se lase în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Deci închinându-se ei lui Dumnezeu cu mulţumire, au mâncat şi au rămas acolo, iar a doua zi s-au întors în cetate.
Din această minune se poate cunoaşte cu ce s-a hrănit Cuviosul Alexandru şapte ani în pustie, petrecând fără nici o grijă pământească pentru sine. Prin acea minune, Ravul, mai-marele cetăţii, întărindu-se bine şi vrând ca fără de toate gâlcevile să se îndeletnicească în gândirea de Dumnezeu, şi-a lăsat mai întâi dregătoria începătoriei sale, apoi a început a-şi vinde averile şi a le împărţi săracilor, cu învoirea femeii şi a fiicei sale – căci fii nu avea -, cărora le-a împărţit spre chiverniseală destulă avere.
Deci acea femeie cu fiica sa au zidit o mănăstire şi au slujit cu toată inima într-însa lui Dumnezeu, Căruia bine I-au plăcut; iar Ravul, împărţind toate ale sale şi liberând robii săi, s-a dus în pustie. Şi după câţiva ani a fost luat din pustie la episcopia cetăţii Edesei şi a petrecut mulţi ani în arhierie, luminând turma sa ca o lumină. Dar noi să ne întoarcem la povestirea cea despre Cuviosul Alexandru.
Văzând Sfântul Alexandru acea cetate pe care a luminat-o cu sfânta credinţă, înflorind şi sporind în darul Domnului, se înveselea cu duhul, dar dorinţa inimii îl trăgea în pustie. Iar poporul voia să-l aibă ca episcop şi cu multă rugăminte îl supărau pentru aceasta. Apoi el, voind să se ducă în taină de la ei, poporul străjuia la porţile cetăţii ziua şi noaptea, ne vrând să lase să plece de la ei pe părintele şi învăţătorul lor. Deci a fost lăsat noaptea peste zid cu coşniţa de nişte ucenici ai săi – ca altădată Sfântul Apostol Pavel -, şi s-a dus la liniştea pustiei cea dorită lui.
Şi mergând el prin pustie două zile, a nimerit într-o locuinţă tâlhărească şi, prinzându-l tâlharii, l-au dus la mai-marele lor. Iar cuviosul, cu cuvintele sale cele insuflate de Dumnezeu, a îmblânzit nu numai sălbăticia aceluia cea cu nărav de fiară, ci şi asprimea cea împietrită a inimii lui a sfărâmat-o prin umilinţă. Deci l-a făcut pe acela să creadă în Hristos şi în puţine zile l-a luminat cu Sfântul Botez. După aceea, cuviosul l-a întrebat: „Ce lucru ai cerut în mintea ta de la Dumnezeu înaintea botezului?” Acela a răspuns: „Am cerut ca, după spălarea păcatelor prin sfânta scăldătoare, Dumnezeu să-mi ia îndată sufletul”. Sfântul a zis: „Va fi ţie ceea ce ai cerut”.
Iar opt zile după Sfântul Botez, noul încreştinat, spălând bine păcatele sale, nu numai prin baia sfintei scăldători, ci şi cu multele, lacrimi ale pocăinţei celei adevărate, s-a mutat către Domnul. Aceasta văzând- o ceilalţi tâlhari, s-au apropiat de sfânta credinţă şi s-au botezat. Şi au luat aspră pocăinţă asupra lor şi nu după multă vreme, acea locuinţă tâlhărească s-a făcut mănăstire; căci acei tâlhari, lepă-dându-se de lume, s-au făcut monahi aleşi. Iar cuviosul, petrecând cu ei multă vreme şi aşezându-le lor rânduielile monahiceşti, punându-le egumen iscusit şi sărutându-i întru Domnul, s-a dus în pustia cea mai adâncă, bucurându-se cu duhul pentru mântuirea sufletelor omeneşti.
Şi mergând el două zile, a ajuns la râul Eufratului şi, trecându-l, a găsit aşezat undeva pe pământ un chiup mare, deşert şi s-a sălăşluit într-însul. Deci ziua umbla prin munţi şi prin văile pustiului, iar noaptea venea în chiupul acela. Iar cu ce se hrănea, nu este de trebuinţă a întreba, când şi lui Ravul şi tovarăşilor lui – precum s-a zis -, le-a cerut de la Dumnezeu pâine în pustie. Şi vieţuind el acolo multă vreme, au început a veni la dânsul mulţi fraţi, trimiţându-i Dumnezeu, şi a se sălăşlui lângă el, vrând să fie următori vieţii lui celei asemenea cu îngerii.
Petrecerea cuviosului în acel loc a fost de 20 de ani, timp în care s-a făcut acolo, lângă Eufrat, o obşte mare, adunându-se o mulţime de fraţi, pentru că erau de toţi ca la 400, din felurite neamuri – greci, romani, sirieni şi egipteni -, Dumnezeu adunând atât de mare turmă şi încredinţând-o păstorului celui bun, Cuviosului Alexandru. Iar mai de mirare era că nu cu multă purtare de grijă de hrană şi îmbrăcăminte, la atât de mare adunare, în toate zilele era îndestulare de cele de trebuinţă. Iar cele ce rămâneau nu se păstrau pe a doua zi, ci toate se împărţeau săracilor şi străinilor care veneau; pentru că Domnul, prin purtarea Sa de grijă, în toate zilele trimitea hrană robilor Săi. Acolo, mai întâi s-a aşezat noua rânduială a neadormiţilor, care n-a mai fost înainte niciunde, căci, Cuviosul Alexandru a aşezat cel dintâi ca să se meargă la biserică de şapte ori în zi şi în noapte, pentru lauda lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Prooroc David, care zice: De şapte ori în zi Te-am lăudat, pentru judecăţile dreptăţii Tale.
Apoi, gândind şi socotind în sine acest cuvânt al aceluiaşi prooroc: La legea Lui va cugeta ziua şi noaptea, zicea în sine: „Oare este cu putinţă omului să săvârşească cuvântul acesta cu lucrul, ca ziua şi noaptea fără de dormitare să se deprindă în legea laudei lui Dumnezeu?” Şi iarăşi zicea: „De n-ar fi fost cu putinţă, Sfântul Duh nu ar fi zis aceasta prin gura proorocului”. Şi dorea ca în viaţa sa cea de obşte să aşeze acea rânduială, ca în biserică ziua şi noaptea să fie neîncetată şi neadormită cântare de psalmi, pentru că zicea: „De nu este cu putinţă unui om ca să săvârşească în chilie acestea, din pricina neputinţei trupeşti, apoi este cu putinţă la mulţi în biserică, schimbându-se ei cu ceasurile”.
Astfel cugeta în sine, însă nu îndrăznea să purceadă la faptă fără de dumnezeiască descoperire. Şi aducându-şi aminte de cuvântul Domnului: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide…, a început prin rugăciuni a cere şi a bate la uşa milostivirii lui Hristos, ca să i se dea lui încredinţare despre aceea, dacă gândul acela este plăcut lui Dumnezeu şi dacă îi va fi primită rânduială aceea, ca, precum îngerii în cer totdeauna slăvesc pe Dumnezeu, tot astfel şi oamenii pe pământ, cei care sunt în rânduială îngerească în obştea lui şi în biserica care este cer pământesc, să slăvească pe Dumnezeu ziua şi noaptea cu cântare de psalmi. Pentru aceasta, cuviosul s-a rugat trei ani cu multă postire şi cu rugăciuni de toată noaptea. Şi i s-a arătat lui Domnul, zicându-i: „Să începi lucrul ce ai pus în gând, că îl primesc”.
Această arătare a Domnului pe care a văzut-o el, a spus-o unora din fraţii cei mai duhovniceşti, ca şi cum altuia i s-ar fi întâmplat, după asemănarea Sfântului Apostol Pavel, care a zis: Ştiu pe un om, care s-a răpit până la al treilea cer, dar acela era chiar el. Deci a început astfel: a împărţit pe fraţi în 24 de cete, după numărul celor 24 de ceasuri ale zilei şi nopţii, ca fiecare ceată ştiindu-şi ceasul său, să se afle atunci la locul cântării. Iar cântarea erau psalmii lui David, care se cântau nu degrab, în două cete, după stihuri, afară de rânduielile bisericeşti obişnuite, la care adăugase această rânduială de aşezământ nou al cântării de psalmi. Şi aşa ei slavosloveau neîncetat pe Dumnezeu în biserică ziua şi noaptea. Pentru aceasta obştea lor a fost numită mănăstirea „Neadormiţilor”.
Cuviosul a mai aşezat pe lângă acea cântare de psalmi şi un număr de închinăciuni în toate zilele, după numărul acelor iertăciuni prin care Domnul porunceşte în Evanghelie a ierta pe cel greşit – de 70 de ori câte 7, adică de 490 de ori. Apoi a poruncit şi aceasta, ca după săvârşirea slujbei bisericeşti şi mănăstireşti şi după tot lucrul, să se grăiască cuvintele acestea: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.
Aşezând în locaşul său o rânduială ca aceasta, gândea în sine ce le mai trebuie spre dumnezeiasca plăcere. Apoi, aducându-şi aminte de cuvântul psalmistului, care zice: Invăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce…, zicea în sine: „Este de trebuinţă a se îngriji nu numai pentru mântuirea sa, dar şi pentru a altora şi mai ales pentru întoarcerea celor necredincioşi”. Şi de vreme ce în acea vreme erau încă mulţi închinători la idoli prin acele părţi, s-a gândit să trimită pe unii din fraţi la propovăduirea lui Hristos. Deci a ales pentru acea slujbă 70 de fraţi, dintre cei mai iscusiţi şi mai fierbinţi în credinţă, după numărul acelor ucenici ai lui Hristos, despre care Sfântul Evanghelist Luca scrie: Domnul a ales şi alţi şaptezeci, şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul. Deci rânduind şi Cuviosul Alexandru, următorul lui Hristos, tot atâţia ucenici pentru propovăduirea credinţei şi rugân-du-se pentru dânşii, i-a trimis câte doi prin toate locuinţele cele dimprejur ale închinătorilor de idoli. Şi le-a ajutat lor darul lui Dumnezeu şi rugăciunile cuviosului părinte, căci nu le-au fost în deşert ostenelile lor; deoarece pe mulţi din elini i-au adus la Hristos.
După săvârşirea celor 20 de ani de petrecere a sa lângă râul Eufrat, Cuviosul Alexandru, văzând că se rânduieşte bine obştea sa şi sunt întărite rânduială Neadormiţilor şi toate aşezămintele vieţii pustniceşti, se veselea cu duhul; pentru aceea a mulţumit foarte lui Dumnezeu. Şi având în inimă mare râvnă şi dorinţă pentru mântuirea sufletelor omeneşti, s-a gândit să iasă spre hotarele Persiei, unde se înmulţise păgânătatea elinească. Deci şi-a ales 150 de fraţi, pe care i-a luat cu dânsul la drum, iar pe ceilalţi i-a încredinţat unui stareţ iscusit, anume Trofim, punându-l pe acela egumen al mănăstirii celei de obşte. Apoi, dându-le pace şi binecuvântare, a trecut râul Eufrat cu fraţii pe care îi osebise cu el şi a plecat pe drumul care ducea spre ţara şi pustia Persiei, neluând nimic din cele de trebuinţă, decât numai cărţile sfinţilor.
Căci şi în cale, oriunde mergeau, nu înceta a cânta cu fraţii cântarea de psalmi ca şi în biserică, adică în câte două cete, schimbându-se din ceas în ceas, ziua şi noaptea. Şi voind să ispitească răbdarea fraţilor săi, îi ducea prin pustie fără de hrană, poruncindu-le ca la vremea trebuincioasă să se hrănească numai cu poamele pădurii. Iar unii dintr-înşii, fiind nerăbdători, au început a cârti între ei, precum de demult israelitenii au cârtit împotriva lui Moise, zicând: „Ne-a adus în pustia aceasta, ca să ne omoare cu foamea…”. Deci se gândeau unii din ei, 30 la număr, să se întoarcă la mănăstire în taină. Şi înţelegând cuviosul gândurile lor prin dumnezeiasca descoperire, i-a mustrat ca pe nişte puţin credincioşi şi le-a poruncit să se întoarcă înapoi, iar către ceilalţi a zis cu glas mare: „Fraţilor, să mă credeţi că astăzi ne va cerceta Dumnezeu cu hrană îndestulată şi va ruşina necredinţa voastră!”
Şi s-au apropiat de hotarele Persiei, unde erau cetăţi mici, dar întărite, zidite de împăraţii din Bizanţ şi având într-însele oaste de strajă împotriva năvălirii barbarilor. Deci mergând cuviosul cu fraţii în pustie prin apropierea acelor cetăţi, cu dumnezeiască poruncă au ieşit înaintea lor mai-marii oştilor, care se numeau tribuni. Aceia i-au întâmpinat pe ei cu pâine aleasă şi cu felurite mâncăruri şi au rugat pe sfânt să intre în cetăţile lor şi să le lumineze, deoarece într-însele se aflau o mulţime de slujitori idoleşti. Deci mai întâi toţi au gustat cu mulţumire din bucatele cele aduse. După aceea, cuviosul a trimis înapoi la obşte pe fraţii care erau puţini în credinţă şi nerăbdători, apoi a intrat în cetăţile acelea. Şi ajutându-i darul Domnului, în puţină vreme i-a câştigat pe toţi la Hristos, prin propovăduirea Evangheliei.
Iar într-una din acele cetăţi n-au voit să primească învăţătura lui, mai ales când îl auzeau că învăţa despre milostenie şi despre darea cu îndurare celor ce aveau trebuinţă, căci bogaţii ziceau către dânsul: „Ai venit să ne sărăceşti!” Deci cuviosul, văzând acestea, a plecat de la dânşii, iar Dumnezeu i-a pedepsit prin neplouare, pentru că trei ani a fost secetă la dânşii, până ce, cunoscându-şi păcatul lor, au căutat pe cuviosul şi, găsindu-l în Antiohia, l-au rugat să le ierte păcatul. Deci, în al patrulea an, vărsându-se ploaie mare, s-a făcut la dânşii îndestulare mare de roadele pământului, iar Dumnezeu le-a câştigat sufletele lor.
Şi trecând cuviosul prin pustia aceea, s-a dus în cetatea care se numea Palmira, pe care Solomon o zidise în pustie. Intr-acea cetate, deşi locuitorii se numeau creştini, însă erau iudei, ţinându-se atât de Legea Nouă, cât şi de Legea Veche. Ei, aflând că se apropie de dânşii Cuviosul Alexandru cu fraţii, au închis porţile cetăţii înaintea lui, zicând: „Cine să hrănească atâta mulţime de monahi?” Deci nu i-au lăsat să intre, iar sfântul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Fraţilor, mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre oameni. Să nu vă împuţinaţi cu sufletul, căci fără de veste Dumnezeu ne va cerceta”.
Şi mergând ei de la cetate la o depărtare de câteva stadii, nişte barbari, care locuiau nu departe de acolo, plecându-le inima Dumnezeu, au ieşit întru întâmpinarea lor şi, aducându-le pâine şi tot felul de bunătăţi ale pământului, i-au ospătat din destul. Apoi, cuviosul s-a dus în Antiohia, îndreptându-i Dumnezeu calea spre folosul multora. Apropiindu-se el de cetate cu obişnuita rânduială a neîncetatei cântări de psalmi, a aflat de venirea lui episcopul acelei cetăţi, anume Teodot; pentru că numele lui Alexandru era slăvit şi cinstit pretutindeni. Dar diavolul a ridicat asupra sa nişte oameni răi şi zavistnici, ca să-l clevetească la episcop pe el şi pe fraţii lui, cum că toate câte le face, adică postirile şi rugăciunile, sunt din făţărnicie, pentru slava deşartă, ca să fie văzut de oameni.
Iar episcopul, nesocotind că sunt mincinoase clevetirile acelea, a trimis îndată mulţi slujitori ai săi, împreună cu clevetitorii aceia, să gonească din cetate pe Alexandru şi pe cei cu dânsul. În acea vreme, tocmai intrase în cetate, cu obişnuita cântare, cinstita ceată de îngeri pământeşti, care era povăţuită de Cuviosul Alexandru. Deci trimişii episcopului, întâmpinându-i în cetate, au năvălit asupra lor tâlhăreşte şi, prinzându-i pe fiecare dintre ei, i-au bătut mult şi i-au scos afară. Iar Cuviosului Alexandru, ca unuia mai mare, i-au îndoit bătăile şi necinstea. Insă el şi fraţii lui se bucurau că s-au învrednicit să pătimească fără vină unele ca acelea.
Şi înţelegând sfântul că acela este meşteşugul vrăjmaşului, care voia să împiedice folosul multora, s-a pornit cu duhul şi în taină a intrat noaptea în cetate împreună cu fraţii, unde, găsind o baie veche şi pustie, îşi săvârşeau într-însa cântarea lor de psalmi. Iar episcopul, aflând a doua zi despre aceea, deşi se mânia, însă s-a plecat spre milă şi nu le-a mai făcut nici un rău, temându-se nu numai de Dumnezeu, dar şi de popor, de vreme ce toţi cetăţenii Antiohiei erau bucuroşi de venirea cuviosului la dânşii, şi-l aveau ca pe un mare proroc, iar împotriva episcopului cârteau pentru răutatea şi necinstea făcută de dânsul cuviosului părinte şi fraţilor lui. Deci s-a umilit şi episcopul şi a binecuvântat pe Alexandru şi pe fraţii lui să petreacă în cetate. Apoi baia aceea pustie li s-a făcut mănăstire şi, în puţine zile, cetăţenii le-au zidit biserică, cu învoirea şi binecuvântarea episcopului.
Şi făcând ei acolo mănăstire, mulţi din popor îşi lăsau bisericile şi se adunau la Cuviosul Alexandru la cântarea bisericească, dorind să asculte cuvintele lui cele curgătoare de miere, cu care învăţa pe cei ce veneau, iar duhul tuturor era arzând cu dragoste către cuviosul şi îi dădeau în toate zilele cele trebuincioase lui şi fraţilor. Iar ei, în ceasul cel cuviincios – o dată pe zi -, gustând hrană după al nouălea ceas, pe toate celelalte le împărţeau săracilor, nelăsând nimic pe a doua zi. Dar Dumnezeu în toate zilele le trimitea hrană din cele ce le erau de trebuinţă, prin mâinile celor milostivi şi iubitori de săraci.
Iar după câtăva vreme, cuviosul a voit să aibă pe lângă locaşul său casă de oaspeţi şi bolniţă. Deci, cerând pentru aceasta binecuvântarea episcopului, a săvârşit ceea ce voia, pentru că, deşi era sărac şi nu avea nimic, însă vistieriile celor bogaţi îi erau deschise, astfel că toţi îi dădeau cu bucurie cele ce avea trebuinţă şi făceau cu osârdie ceea ce le poruncea. Şi cuviosul slujea bolnavilor şi odihnea pe cei străini, prin cele trebuincioase ce i se dădeau de la iubitorii de Dumnezeu, iar mai ales de la Insuşi Dumnezeu. Iar întru slujirea celor bolnavi se tămăduiau bolile prin cinstitele lui mâini, prin care se făceau multe minuni, şi Dumnezeu era slăvit pentru dânsul.
Iar de vreme ce vedea că episcopul făcea în chemarea lui oarecare lucruri cu nebăgare de seamă, iar voievodul cetăţii şi alţi dregători mari făceau nedreptăţi, pentru aceea s-a îmbrăcat în râvna lui Ilie şi îi mustra pe toţi fără de temere, cu blândeţe şi cu îndrăzneală, învăţându-i din cuvintele lui Dumnezeu dreptatea şi adevărul, încât era ca un învăţător şi pedepsitor al tuturor. Dar acea râvnă a lui nu era primită de fiecare, mai ales de cei mari. Incă şi unii din clerici, deşi se mirau de viaţa lui îmbunătăţită, însă îl urau foarte şi totdeauna îl întărâtau pe episcop împotriva lui. Iar episcopul a trimis la cuviosul un ipodiacon prea înrăutăţit, anume Malh, cu mulţime de slujitori, ca să-l gonească din cetate. Şi ducându-se Malh cu mânie, a lovit pe sfântul cu mâna peste obraz, zicându-i: „Necuratule, ieşi din cetatea aceasta!”
Iar cuviosul, nefâcând nimic, ca un miel fără de răutate, a răspuns cu blândeţe acest cuvânt al Evangheliei: Şi era numele slugii Malh. Dar când Malh ipodiaconul cu slujitorii care veniseră cu dânsul, voiau să facă mai mare rău cuviosului şi să-l gonească din cetate, s-a adunat poporul şi s-a făcut gâlceava mare; pentru că toţi apărau pe Sfântul Alexandru şi pe fraţii lui. Astfel, abia a scăpat Malh şi cei ce erau cu dânsul de tulburarea poporului. Iar episcopul, umplându-se de mai multă mânie, s-a sfătuit cu voievodul, care asemenea se mâniase pe sfânt şi au luat pe cuviosul noaptea din locaşul său, neştiind nimeni din popor, şi l-au gonit în Halchid. Apoi au gonit şi pe fraţii lui şi s-au risipit care pe unde au putut.
După o vreme oarecare, Cuviosul Alexandru s-a întors iarăşi în Antiohia, deoarece antiohienii se mâhneau după dânsul, iar asupra episcopului şi voievodului cârteau foarte mult. Dar de vreme ce nu şi-a găsit pe fraţii săi, nu voia să vieţuiască acolo singur, ci voia să se ducă. Iar cetăţenii, aflând de acest lucru, păzeau porţile ca să nu iasă, pentru că erau cuprinşi cu mare dragoste către dânsul şi doreau să vieţuiască la dânşii. Insă el n-a mai voit să stea în Antiohia, ci şi-a schimbat îmbrăcămintea călugărească, îmbrăcându-se cu o haină ruptă, şi astfel a ieşit noaptea din cetate în chip de sărac. Şi mergând câteva zile, a ajuns la o obşte care se numea Critinia. Şi văzând într-însa toată rânduiala care o aşezase în obştea sa, cea de lângă râul Eufrat, se minuna şi zicea în sine: „Care din ucenicii mei a adus aici rânduiala aceasta?” Deci mulţumea lui Dumnezeu că s-au arătat în părţile acelea roadele ostenelilor lui. Şi a fost cunoscut de fraţii de acolo că este Alexandru, pentru că numele lui era mare pretutindeni şi s-au bucurat de venirea lui, pentru că doreau de mult să-l vadă.
Şi petrecând cuviosul la dânşii câtăva vreme, s-a dus apoi la Constantinopol, Dumnezeu chemându-l acolo pentru mântuirea multora. Şi s-au dus cu dânsul şi 24 de fraţi din acea obşte. Şi mergând la Constantinopol, s-a sălăşluit lângă biserica Sfântului Mina. Apoi au început a se aduna la dânsul mulţi fraţi şi în puţini ani au venit ca la 300 de ucenici de felurite neamuri: greci, romani şi sirieni, şi s-a făcut mănăstire aleasă, în care s-a întărit rânduiala celor Neadormiţi. Şi toate cele de trebuinţă li se trimiteau lor prin dumnezeiasca purtare de grijă, precum despre aceasta se va arăta aici.
Un om oarecare, însemnat, auzind şi văzând viaţa lor cea săracă şi fără de grijă, cum ziua şi noaptea se îndeletnicesc numai cu lauda lui Dumnezeu, iar de cele pământeşti nu bagă de seamă, nici de cele de mâine nu se îngrijesc, a trimis înadins nişte oameni în mănăstire, ca să stea câteva zile şi să vadă, de unde au hrana cea de toate zilele. Iar Cuviosul Alexandru, înţelegând aceasta, a zis către unul din ucenici, fiind de faţă şi acei oameni: „Du-te şi adu pe omul care stă la porţile mănăstirii”. Şi ducându-se fratele, a văzut pe un om care avea o coşniţă mare plină cu pâini curate şi calde şi pe acela l-a adus la părintele împreună cu pâinile. Iar cuviosul l-a întrebat înaintea tuturor cine este şi de unde aduce pâinile. Şi îl întreba, nu că nu ştia singur – pentru că nimic nu-i era lui tăinuit de la Dumnezeu -, ci numai ca să se ruşineze cei slabi în credinţă, care veniseră să ispitească viaţa şi hrănirea lor.
Atunci omul acela a început a grăi astfel: „Eu sunt vânzător de pâine şi, scoţând azi pâinea din cuptor, mi s-a arătat un bărbat luminos, înalt la statură şi minunat la vedere, care mi-a poruncit: «Să duci toate pâinile acestea la robii Celui Preaînalt». Iar eu, spăimân-tându-mă, am zis: «Nu ştiu locul unde le voi duce». Atunci el mi-a zis: «Vino după mine!» şi am mers după el. Iar el, ducându-mă pe mine până la porţile mănăstirii, s-a făcut nevăzut”. Atunci cuviosul, sculându-se, a mulţumit lui Dumnezeu. Şi s-au înştiinţat toţi de credinţa cea mare a lui către Dumnezeu şi de purtarea cea mare de grijă a lui Dumnezeu pentru dânsul.
Cuviosul era atât de mai înainte-văzător, încât ştia tot ce făceau şi gândeau fraţii, şi mustra aparte greşelile care se întâmplau, îndreptând părinteşte pe cei greşiţi. Şi având purtare de grijă pentru bolnavi, a pus patru fraţi să le slujească, poruncindu-le ca în toate zilele să pregătească apă caldă, pentru cei care aveau nevoie de aceea la boli. Intr-o zi, din întâmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să se arate credinţa cea mare a cuviosului către El, slujitorii bolnavilor au uitat să încălzească apa. De acest lucru înştiinţându-se cuviosul cu duhul, a chemat pe unul dintr-înşii şi l-a întrebat de ce n-a încălzit apa. Iar acela, vrând să-şi tăinuiască greşeala sa înaintea părintelui celui mai înainte-văzător, a zis: „Nu avem lemne”. Iar cuviosul a grăit lui: „Pentru ce nu mi-ai spus mie de dimineaţă despre lemne? Oare vrei să mă ispiteşti? Dar mergi, iată, apa s-a încălzit!” Şi ducându-se fratele în bolniţă, a găsit o căldare mare plină cu apă, fierbând şi clocotind fără de foc. Şi s-au mirat toţi de acea minune şi de credinţa cuviosului.
În acel timp, Biserica lui Hristos era tulburată de eresul lui Nestorie, iar vrăjmaşul a făcut vorbă în popor, cum că Alexandru este eretic; pentru că într-acel timp dreapta credinţă se socotea un eres, iar eresul se cinstea ca o dreaptă credinţă, deoarece patriarhul Nestorie şi mulţi împreună cu dânsul erau eretici. Deci cuviosul a fost adus la judecată înaintea celor răucredincioşi şi, fiind întrebat de eresul de care nu era vinovat, a răspuns cuvântul psalmistului: …şezut-au boierii şi cleveteau asupra mea, iar robul Tău se învăţa întru îndreptările Tale; că mărturiile Tale cugetarea mea sunt, iar sfaturile mele îndreptările Tale. Acestea grăindu-le el, diavolul s-a arătat, zicând: „Pentru ce mă munceşti pe mine mai înainte de vreme?” Şi zicând acestea, s-a făcut nevăzut.
Iar după ce sfântul a grăit acele cuvinte ale psalmistului, nimic n-a mai răspuns către cei ce-l întrebau, ci tăcea, căutând în jos ca un miel fără de glas, lângă cel ce îl tunde pe el. Iar judecătorii, mâniindu-se, l- au gonit din faţa lor. Iar când în poporul cel răzvrătit, slujitorii satanei voiau să pună mâinile pe dânsul şi să-i facă rău, el, apărându-se cu dumnezeiasca acoperire, a trecut prin mijlocul lor şi s-a dus, ajungând întreg la locaşul său, unde fraţii făceau multe rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânsul. Iar după un timp, vrăjmaşul iarăşi s-a înarmat asupra lui şi a ridicat pe nişte eretici, care, nu numai pe el singur, dar şi pe mulţi din fraţii lui, i-au chinuit cu legături, cu temniţe şi cu bătăi. Insă toate acestea erau cuviosului ca o cunună preaslăvită, iar vrăjmaşului îi erau spre ruşine.
Şi trecând ereticescul vifor, cuviosul a vieţuit celelalte zile ale sale în pace. Deci, plăcând lui Dumnezeu şi ducând sufletele multora spre mântuire, s-a mutat către Domnul la adânci bătrâneţi, nevoin-. du-se în călugărie 50 de ani. El a fost îngropat cu cinste, iar la mormântul lui se făceau minuni, pentru că la toate neputinţele omeneşti se dădeau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Alexandru şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie