Despre curăție/necurăţie

Subiectul nu pare a fi tranșat în practica Bisericii. Ca de obicei, unii tind spre iconomie/ pogorământ, alții spre acrivie/strictețe. Singurul plus pe care-l aduce acest articol este o documentare mai amplă în izvoarele Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, fără a căuta neapărat
fundamentarea unei anumite poziții preconcepute. După primirea binecuvântării duhovnicului, încerc să vă lămuresc și pe frățiile voastre.
Ce este necurăția/impuritatea?
Este o stare de inadecvare, nepotrivire, necuviinţă, întinare, prihănire, murdărie. Când se referă la om, are un aspect igienic, trupesc, unul moral-duhovnicesc și unul privind relația cu alte făpturi, alți oameni, respectiv cu Dumnezeu. Te numești și eşti considerat
necurat, impur, când nu te găsești într-o stare, într-o situaţie conformă, potrivită cu ceva, cu un standard de igienă, curățenie, puritate, nu te afli într-o normalitate, o deplinătate, există o lipsă ori ceva în plus, care strică, întinează, jenează, încurcă. Când ne spălăm, observăm că lepădăm murdăria trupească ce ne încurcă sensibil, deși nu cântărește cine știe ce, și folosim ceva să ne ajute și să ne protejeze împotriva adăugării altei murdării. Omul a observat de timpuriu că la fel te simţi când te-ai întinat sufletește și s-a străduit să se curățească și să se mențină curat pe toate planurile, cât a putut.
Ce întinează pe creștin?
După definiția pe care am prezentat-o, multe. Orice păcat, orice greșeală, cât de mică, întinează. Slăbiciunea noastră are însă și o parte
bună: ne ajută la păstrarea simțului realității, al limitelor noastre umane, la dobândirea smereniei și la creșterea intensității rugăciunii.
Pentru că nimeni nu este desăvârșit, sfânt, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a ști ce este curat sau necurat, să nu exagerăm nici cu curățenia acolo unde nu e cazul, nici să nu considerăm păcatul nămol terapeutic. Dacă ne judecăm pe noi înșine, dacă ne examinăm și ne îngrijim cu atenție, ne vom curăți din ce în ce mai mult, iar dacă vom fi iubitori și milostivi, la judecată, sau de multe ori și înainte de ea, cum vedem în viețile sfinților, Dumnezeu se milostivește și ne curățește cu harul Său, ca să fim puri, neprihăniți și să dobândim fericirea veșnică.
Ce fel de necurăție este aceea care mă împiedică să merg la biserică și să mă ating de icoane, de anafură și de agheasmă?
Aici nu vorbim de starea creștinului care a primit canon la Taina Mărturisirii să stea în pridvor, sau la ușa bisericii, pentru anumite
păcate săvârșite public și care au smintit comunitatea, iar el trebuie să conștientizeze că din această cauză nu mai este creștin adevărat și că se cuvine să fie reprimit și reintegrat în rândul credincioșilor. Aici vorbim de anumite idei de curăție și necurăție moștenite din Legea lui Moise, în care prescripțiile referitoare la starea de curăție cultică și morală, mai ales a preoților, erau foarte multe și detaliate, iar mai pe urmă, rabinii și fariseii le-au înmulțit așa de tare, încât pe vremea Mântuitorului exista un adevărat hățiș de norme ca un credincios israelit să se păstreze curat, mai ales pe partea cultică, putând astfel să se apropie și să aducă jertfe lui Dumnezeu. Profeții au încercat de multe ori să arate că mai importantă este curăția morală, duhovnicească.
Însuși Ioan Botezătorul nu aducea nimic nou prin botezul pocăinței, dar muta accentul pe partea sufletească prin mărturisirea păcatelor și pregătirea pentru venirea lui Mesia, iar poporul îl credea pentru că retragerea în pustiu se considera cea mai extremă atitudine de păstrare și cultivare a curăției. Până astăzi, rabinii au probleme în a înțelege și sistematiza prescripțiile mozaice despre curăție și necurăție, deoarece ele sunt nedepline și provizorii. Mântuitorul arată că tot ce considerăm noi curăție, neprihănire, se va raporta la El, ca nou templu în care ne adunăm și ne încorporăm toți, și că Duhul Sfânt oferă prin har starea de curăție, iar noi participăm la desăvârșirea curățirii prin fapte bune și virtuți. Mintea cunoscătoare, prin experiența ei de viață duhovnicească, decide curăția sau necurăția unei situații. Cea mai puțin experimentată se manifestă cu nesiguranță, scrupulozitate, chiar și când nu este necesară, iar cea întinată de păcat are tendința de a minimaliza sau liberaliza lucrurile. Toate prescripțiile Vechiului Testament cu privire la curăție și necurăție cultică au fost abolite, anulate, sau transferate în domeniul duhovnicesc din motivul arătat mai sus: Hristos este templul în care se aduce Însuși jertfă și se oferă credincioșilor. Prescripțiile morale au rămas. Împreună, ele rezolvă
situațiile de inadecvare, nepotrivire cu sfințenia lui Dumnezeu, de care vrem să ne împărtășim cât mai mult și mai des, neîncetat dacă se poate.
Atunci, de ce ne ferim de sânge și alte necurățenii, de ce femeile nu vin la biserică în anumite zile?
Biserica are o gândire exclusivistă: avem un Domn, o credință, un Botez, și doar în ea se primește Trupul și Sângele Mântuitorului,
singurul trup și sânge care mântuiește, singurul pe care avem voie să-l mâncăm și să-l bem, deși sub chipul pâinii și al vinului pentru neputința omenească de a le consuma vizibile și crude, singurul care trebuie să curgă și să se se găsească în biserică. În plus, încă din prima generație de creștini, s-a observat că nu toți credincioșii, evrei sau păgâni, posedă o conștiință și o cunoștință suficient de matură încât să poată, în părtășie cu Duhul Sfânt, să se debaraseze de toate tradițiile și mentalitățile iudaice sau păgâne cu privire la curăție și necurăție și în anumite situații aveau probleme de conștiință, probleme care îi împiedicau în viața duhovnicească, în  primirea harului dumnezeiesc.
De aceea, la Ierusalim, în anul 50, s-a hotărât ca totuși să se ferească toți creștinii proveniți dintre păgâni de produsele alimentare stropite cu sângele jertfelor păgâne, de animalele sugrumate, al căror sânge nu a fost vărsat, de orice hrană preparată cu sânge, iar evreii convertiți, dacă vor păzi doar acest minim, să aibă și ei conștiința liniștită. A fost un pas uriaș de la hățișul normelor din Legea Veche. Sf. Pavel arăta că aceste prescripții asigură pacea lăuntrică a creștinilor și că cei mai avansați duhovnicește le respectă și ei pentru a nu sminti pe frații lor întru Hristos. Toate prevederile canonice ulterioare întăresc aceste hotărâri, iar episcopii Bisericii, de-a lungul secolelor, mai pun rânduială și în alte cazuri particulare, apărute în situații concrete. Ei subliniază că aceste reguli despre curăție, legate de subiectul sângelui, în bună parte, nu țin de igienă – un aspect rezolvat în ultimele decenii—sau de a păstra niște
rămășițe iudaice din Vechiul Testament, ci de nevoia duhovnicească de a păstra o exclusivitate, o distincție, o separație, de a nu amesteca starea personală de jertfă a femeii căreia îi curge o cantitate de sânge, sau a bărbatului cu o rană încă deschisă, cu a jertfei lui Hristos în Biserică. Singurul sânge care curge și se gustă în biserică este al Mântuitorului, Care sălășluiește pururi în Biserica Sa ca Jertfă și Jertfitor, în fiecare mădular. Sf. Grigorie Dialogul, papă al Romei, arată cel mai bine acest paradox: femeia care dorește, având o conștiință duhovnicească matură și liberă, să se împărtășească în perioada lunară, nu poate fi împiedicată cu vreun argument dogmatic, după cum am arătat mai înainte; dacă însă, uitându-se că această stare de nedeplinătate vine ca urmare a slăbiciunii firii afectate de păcatul lui Adam și al Evei, evită să se împărtășească, i se socotește o dovadă de evlavie și motiv de laudă pentru o atitudine de o și mai mare maturitate duhovnicească. Pe această linie de gândire, după încetarea stării sale de jertfă, o femeie se poate socoti mai aptă de împărtășanie, asemenea credinciosului care, după Botez sau Spovedanie, depășindu-și starea de slăbiciune și păcat, primește Trupul și Sângele Domnului. Această curgere de sânge reprezintă o stare de jertfă, de nedeplinătate amintind de Legea Veche, incompatibilă cu singura jertfă adusă în Biserica Noului Testament, aceea a Arhiereului nostru Iisus Hristos, așa că înțelegem jena creștinului care se simte necurat, nevrednic de Împărtășanie, datorită propriei stări de jertfă. Să nu uităm totuși că Biserica a dorit să limiteze la maxim aceste prescripții cu privire la curăție, nu să le amplifice.
Ce reguli de curăție trebuie așadar respectate?
Câtă vreme se găsește în stare de necurăție, femeia va rămâne acasă și se va ruga, convinsă că se află în unire cu Hristos și cu Biserica.
După naștere, va aștepta împlinirea a 40 de zile, apoi va veni la biserică și i se va citi o moliftă de curăție înainte de a-și relua locul printre ceilalți credincioși. Bărbatul cu o rană care supurează, sângerează, ori cu un bandaj îmbibat cu sânge, nu poate veni la biserică. Asemenea și femeia care trece printr-o astfel de durere, până încetează sângerarea și schimbă fașa cu una curată. Moașele și orice alt personal medical ce a intrat în contact cu sânge, dacă simte că totuși are nevoie de o rugăciune sau binecuvântare înainte de a intra în biserică, o va solicita preotului și nu vor fi refuzați. Acasă, nu se poate lua anafură, datorită legăturii ei cu Împărtășania și faptului că odinioară aceasta nici nu se aducea acasă, în rest nu există interdicții de atingere și sărutare.
Se poate sta la slujbele de acasă, agheasmă, Sf. Maslu, pomenire sau altceva?
Da, iar dacă există sfială, preotul poate citi o moliftă care să înlăture orice nepotrivire între starea credinciosului și slujba respectivă. Dacă totuși credinciosul nu poate depăși sfiala, va fi înțeles, tratat cu blândețe, lămurit în această chestiune și așteptat să o poată
accepta deplin. Dacă trebuie împărtășit, din pericol de moarte, preotul va citi o rugăciune de curățire și o va face, indiferent de curgerea de sânge care se manifestă.

Pr. George Ovidiu Chirița