Fiecare om are Golgota lui

„Nouă toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii, însă, tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri.” (Părintele Arsenie Boca)
Fiecare om are Golgota lui: unul trăieşte suferinţa unei căsnicii nefericite alături de un soţ care nu îi este aproape la bine şi la greu, unul trăiește suferinţa datorată unei grele boli. Altul trăieşte suferinţa datorată faptului că nu ştie care e adevărata sa menire în viaţă, altul trăiește suferinţa datorată lipsurilor de tot felul, altul suferinţa datorată nedreptăţii altora, altul suferinţa datorată exploatării sale de către alţi semeni, altul suferinţa datorată trăirii într-un mediu în care domneşte răutatea, necredinţa, altul crucea neascultării copiilor, altul crucea multor responsabilităţi care îi apasă umerii, altul crucea singurătăţii, altul crucea închisorii şi enumerarea suferinţelor de tot felul poate continua la infinit. Ceea ce contează cu adevărat este modul cum îţi duci această suferinţă, cu demnitate şi credinţă sau cu nemulţumire şi cârtire în fiecare clipă. Să avem credinţa că răbdarea noastră în suferinţă va fi răsplătită de către Bunul Dumnezeu, atât în viaţa aceasta pământească, cât şi în viaţa veşnică.
Suferinţele trebuie considerate o dovadă firească a dragostei lui Dumnezeu pentru oameni. Apostolul Pavel accentuează acest lucru spunând: „Prin multe suferinţe trebuie noi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 14, 22)
Părintele Gheorghios Kughioumtzoglou ne spune că: „Suferinţele celui credincios sunt legate de dorinţa lui arzătoare de a trăi o viaţă cu Hristos. Părtaş la viaţa lui Hristos înseamnă părtaş la suferinţele Lui («Dacă pe mine m-au prigonit şi pe voi o să vă prigonească» Ioan 15, 20), cele din urmă fiind o condiţie necesară pentru a face posibilă intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi cum voi putea, întreabă cineva pe Ioan Hrisostom, să nu fiu dezamăgit atunci când sufăr? Iar sfântul răspunde: «Dacă înţelegi că, fie că vrei, fie că nu, vei avea parte de durere şi suferinţă. Dacă suferi cu mulţumire, multe vei câştiga. Dacă suferinţa o suporţi însă cu disperare, cu nelinişte şi blasfemii, nici suferinţa nu o vei micşora, dar şi mai mare îţi vei face căderea şi dezamăgirea». Aşa au făcut faţă suferinţelor creştinii adevăraţi şi pentru acestea le-au iubit. Există însă şi alţii care sunt striviţi, dezamăgiţi sau părăsesc lupta duhovnicească, uitând că Dumnezeu niciodată nu îngăduie să ni se întâmple mai mult decât putem duce (1. Corinteni 10, 13)”.
Într-adevăr, viaţa nu este întotdeauna simplă şi uşoară. În viaţă ne confruntăm de multe ori, pe drumul crucii noastre, cu multe încercări, ispite şi nevoi. De foarte multe ori, aceste necazuri ne întăresc în credinţă, ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, ne ajută să înţelegem că nu suntem singuri și că întotdeauna un „Tovarăş nevăzut” ne însoţeşte toţi paşii. Ne ajută să înțelegem că trebuie să ne lăsăm în voia Domnului, fiindcă El ştie ce e mai bine pentru fiecare, că trebuie să avem nădejde la mila şi dragostea lui Dumnezeu Care are grijă de noi, copiii Săi dragi, atunci când suntem în primejdie. Dar pentru aceasta trebuie să avem nădejde, răbdare în necazuri, să ne acceptăm crucea spirituală, să nu dorim o alta mai uşoară, care ne îndepărtează de Hristos Care s-a sacrificat pentru noi pe Cruce, din infinită iubire pentru noi. Să nu ne bazăm pe judecăţile noastre, ci pe judecata dreaptă a lui Dumnezeu, să nu ne dorim o viaţă fără încercări, pentru că încercările ne călesc, ne fac mai puternici, mai înţelepţi, cu multe lecţii de viaţă învăţate şi însuşite (lecția iubirii, lecţia nădejdii, lecţia credinţei, lecţia rugăciunii, lecţia acceptării voii lui Dumnezeu, lecţia lăsării în grija Lui ş.a.m.d.).
Dacă un semen de-al nostru are daruri mai multe decât noi, facem comparaţie între ale lui şi ale noastre, şi imediat devenim invidioşi, cârtim împotriva lui Dumnezeu şi Îl acuzăm că ne-a nedreptăţit. Dar nu conştientizăm că fiecăruia a împărţit talanţii după puterea sa, după dragostea fiecăruia de a şi-i înmulţi. Cu cât ai primit mai mulţi talanţi, cu atât ai mai multă responsabilitate şi cu atât ţi se va cere mai multă socoteală la Judecata de Apoi. Apoi, credem că noi avem greutăţi şi necazuri, că pe noi ne iubeşte mai puţin Bunul Dumnezeu decât pe alţi semeni care o duc bine, care au de toate, care nu se confruntă cu nicio problemă. Mereu suntem tentaţi să ne comparăm crucea noastră spirituală cu a celor din jurul nostru. Dar noi de unde ştim cu ce se confruntă semenii noștri, ce încearcă fiecare să ascundă după un zâmbet fals, după o stare materială bună, după tăcerea lor şi după răbdarea lor în ispite? Să încercăm să nu ne mai comparăm cu nimeni, să încercăm să ne comparăm doar cu Bunul Dumnezeu, să vedem ce prăpastie uriaşă e între iubirea Lui pentru oameni şi între iubirea noastră pentru semeni, ce prăpastie este între bunătatea Sa şi răutatea noastră. Să încercăm să micşorăm această prăpastie și să ne asemănăm Domnului nostru, după asemănarea și chipul Căruia am fost creaţi, să încercăm să fim adevăraţi fii ai Săi, credincioşi, smeriţi, blânzi, milostivi, înţelepţi.
Suntem tentaţi să judecăm lucrurile ce se întâmplă în viaţa noastră şi a altora prin prisma judecăţii noastre, dar nu conştientizăm că Bunul Dumnezeu are Judecata Sa înţeleaptă, rânduind toate cum e mai bine şi spre folosul tuturor. Omul cu adevărat credincios, omul care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi vrea Să-i slujească Lui, trebuie să îşi poarte crucea spirituală cu credinţă şi demnitate, să fie un om smerit, rugăciunea să fie hrana sa zilnică, să fugă de viaţa lumească şi de plăcerile trecătoare, să ducă o viaţă duhovnicească, să lupte cu patimile sale şi să le învingă şi să fie un om care nu îşi judecă semenii. Judecata noastră nu este întotdeauna la fel cu cea a Domnului.
Întotdeauna vrem ca lucrurile să se întâmple când şi cum vrem noi. Dacă nu se întâmplă aşa cârtim, ne deznădăjduim, fiindcă nu avem credinţa că Bunul Dumnezeu rânduieşte ce e mai bine pentru fiecare, fiindcă nu avem credinţa că toate încercările le putem trece şi răbda cu ajutorul Său, fiindcă nu conştientizăm că multe ispite şi încercări sunt rezultatul păcatelor noastre, sunt rezultatul fărădelegilor noastre, sunt rezultatul mândriei noastre, a împietririi inimii noastre, a lipsei noastre de iubire pentru Dumnezeu şi aproapele ş.a.m.d.
Să ne amintim cum a fost pedepsit Lucifer pentru mândria lui, cum singura greşeală a lui Adam a adus atâtea chinuri, nu numai pentru el, ci şi pentru întreg neamul omenesc şi atunci vom vedea că merităm să fim pedepsiţi şi cu câte o încercare din când în când, fiindcă uneori numai aşa vom reuşi să ne trezim din somnul greu al răutăţii şi neascultării, din somnul greu al necredinţei, al cârtirii.
Să conştientizăm că cea mai mică muncă a iadului este mult mai rea şi mai înfricoşătoare decât orice necaz al vieţii noastre vremelnice. Şi atunci ce alegem? Să acceptăm că merităm să fim încercaţi şi cu unele necazuri care să ne ajute să ne izbăvim de muncile veşnice şi cumplite sau să cârtim în necazuri şi să ne urâm crucea spirituală, dorind să tăiem din ea ca să mai uşurăm din greutatea ei, condamnându-ne astfel la munca fără sfârşit în iadul veşnic? Să credem, deci, că dacă vom rabda cu tărie şi cu credinţă toate necazurile, toate durerile, toate ispitele, toate nedreptăţile şi toate pătimirile rele, acestea se vor face mărgăritare şi pietre scumpe, cu care să ne încununăm în Rai.
Roadele şi folosul necazurilor sunt, așa cum ne spune Ierom. Agapie Criteanu: „cinste, slavă, biruinţă şi folos în lumea aceasta şi în cea viitoare. Cine să nu dorească pătimirea şi să ajungă într-o asemenea treaptă a săvârşirii, cunoscând că nu poate să fie mai bine primit Domnului, decât când se va afla asemenea Lui, pironit cu răbdare pe Cruce! Că aşa biruieşte lumea, pe diavol, şi pe sine, se înalţă la Dumnezeu, şi de oameni se slăveşte. Deci, fiindcă necazurile sunt folositoare, ca să intrăm prin ele în Împărăţia cerurilor, trebuie să le căutăm sau cel puţin să le dorim, ca să urmăm Domnului. Şi când vor veni să le primim cu bucurie ca din dumnezeiasca Mână ca pe nişte pietre scumpe şi mărgăritare nepreţuite. Şi aceasta mai ales e dator să facă cel ce doreşte să sporească în duhovniceasca viaţă, şi să se lepede cu totul de lume. Fiindcă dragostea veacului acestuia este trupească şi împiedică dragostea dumnezeiască, şi pentru aceasta dragostea pământească nu este cu putinţă a se stinge cu totul şi a se dezrădăcina din inima noastră, fără ajutorul necazurilor.
Pentru aceasta se bucura Pavel în ele, lăudându-le. Însă poate va zice cineva că Pavel le dorea, că era sfânt şi putea să le rabde, iar noi suntem slabi şi nu putem. La aceasta îţi răspund că Pavel nu se bizuia pe puterea sa, ci avea în Dumnezeu nădejdea, că nu-i va da mai mult necaz decât ar putea să poarte; şi privind în nebiruita putere a Domnului, decât la a sa neputinţă, cu îndrăzneală zicea: «Toate le pot întru Hristos cel ce mă întăreşte pe mine». Câţi simt vreo mângâiere înăuntru şi foc dumnezeiesc, fericiţi sunt aceştia dacă doresc să fie necăjiţi, ca să urmeze pătimirii lui Hristos după putere. Şi aceasta nu este cu neputinţă, că nu numai pe Mucenici putem să-i urmăm, ci şi pe Stăpânul de voim, cu ajutorul Lui.”
Să încercăm cu toţii să ne ducem crucea spirituală cu credinţă, bucurie şi nădejde, pentru a nu-L împovăra pe Mântuitorul nostru cu toate crucile noastre, aruncate de pe umerii noştri. Să-L iubim pe Hristos şi să-L uşurăm de povara greutăţilor noastre, să nu-L răstignim în fiecare clipă cu păcatele noastre şi să ne dorim să fim vrednici urmatori ai Lui pe drumul Golgotei. Să ne înarmăm cu cugetarea cumplitelor dureri ale Stăpânului nostru şi aşa le vom linişti pe ale noastre şi le vom răbda cu iubire, smerenie şi credinţă. Să ne dorim să devenim mai recunoscători faţă de Bunul Dumnezeu, să Îl iubim mai mult şi să-I mulţumim pentru iubirea, mila, grija Sa, împlinindu-I poruncile, respectând legile Sale, cercetând Biserica, iubindu-ne aproapele şi ducând o viaţă bineplăcută Lui, pentru că purtarea crucii cu credinţă, mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu îi aduc omului bucurie, fericire şi binecuvântare.
Fericiți sunt, așadar, cei ce nu sunt plângăcioși și nu-și plâng de milă, oricât le-ar fi de greu./Fericiți cei ce trăiesc doar starea tristeții pentru păcate și greșeli și a dorului de Dumnezeu./Fericiți cei ce pe drumul vieții se țin de mână cu bucuria, nadejdea, speranța și credința./Fericiți cei ce nu-și sting niciodată lumina sufletului cu vântul deznădejdii și alungă toată neputința/ Departe, departe, departe de ei, fericiți cei ce-n fiecare clipă își îmbracă-n bucurie toată ființa.
Doamne, Te rog, ajută-mă să nu fiu o plângăcioasă, să nu mă vait: Of, of, of! Văleleu și văleleu! Nu mai pot și nu mai pot! Ajută-mă să nu mă vaiet sub greutatea Crucii, să fiu o luptătoare, mereu! Îmbracă-mă
în puterea Crucii, în puterea biruinței și a Învierii, în puterea bucuriei și nădejdii! Ajută-mă să am mereu în față, imaginea prezenței și ajutorului lui Dumnezeu, pe drumul vieții, fiindcă știu de la Pr. Arsenie Papacioc că, Tu, Doamne, nu iubești plângăcioșii și în brațe ții doar pe luptătorii ce au conștientizat că: puţina suferinţă a Crucii ne scapă de veşnicia morții! Doamne, ajută-mă să nu mai las tristețea să-mi cuprindă nemilos, ființa! Doamne, ajută-mă să nu mă mai împrietenesc la cataramă cu neputința, cu neputința de a mă înveșmânta în haina bucuriei vieții, cu neputința de a nu mă împotmoli adânc, pe drumul Crucii! Doamne, ajută-mă să învăț că: Pâinea bună începe de la grâul măcinat!

Cristina Toma