Luna Martie, ziua 24. Pomenirea Sfântului părintelui nostru Artemon, episcopul Seleuciei din Pisidia.

Fericitul Artemon a avut ca patrie Seleucia, cetatea Pisidiei, în care, fiind născut şi crescut, petrecea viaţă cinstită, în zilele Sfinţilor Apostoli, care luminau lumea cu buna vestire a lui Hristos. Mergând în cetatea aceea sfântul apostol Pavel, Artemon era între toţi cetăţenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, şi nu i se cădea a se ascunde sub obroc. Sfântul apostol Pavel, aflându-l pe acesta întărit în credinţa lui Hristos şi plin de dumnezeiasca înţelepciune, l-a pus păstor şi învăţător poporului, hirotonisindu-l întâiul episcop în Seleucia Pisidiei. Iar el, îndreptând bine şi cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredinţată lui, a fost tuturor liman de mântuire, văduvelor şi săracilor purtător de grijă, sufletelor şi trupurilor doctor, făcător de minuni şi toate zilele vieţii sale bine şi cu dumnezeiască plăcere petrecându-le, şi-a sfârşit viaţa la adânci bătrâneţi. Amin.
Tot întru această zi pomenim şi pe Cuviosul părintele nostru pomenim şi pe Cuviosul părintele nostru Iacov Mărturisitorul.
Cuviosul Iacov Mărturisitorul a pătimit pe vremea răucredinciosului împărat grec, Leon Armeanul (813-820), care, înnoind eresul luptării contra sfintelor icoane, eres blestemat de sfinţii părinţi la al şaptelea sinod a toată lumea, pe mulţi a chinuit şi a omorât pentru cinstirea sfintelor icoane. Despre el cunoaştem şi avem şi mărturie de la sfântul Teodor Studitul, pentru că fericitul Iacob a fost din ceata ucenicilor lui. Fiind izgonit cuviosul Teodor pentru sfintele icoane şi mulţi din ucenicii lui chinuindu-se, a fost prins şi acest fericit Iacov, fiind muncit în multe chipuri. Iar după ce a fost ucis răucredinciosul armean, sfântul Iacov a fost eliberat din lanţuri, precum şi ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos. Apoi, intrând în mânăstirea Studiţilor, care era în Constantinopol, fiind abia viu, în puţine zile a murit şi cu cinste s-a îngropat.
De a lui mutare, fericitul Ipatie, care ţinea începătoria egumeniei în locul Sfântului Teodor, părintele său, a înştiinţat prin scris pe cuviosul Teodor, care acum, întorcându-se de la închisoare, zăbovea în locaşul lui Crescent. Iar cuviosul Teodor a trimis răspuns către Ipatie astfel: „Nu fără durerea inimii, o, fiule, am luat înştiinţare de la tine despre adormirea lui Iacov, mărturisitorul lui Hristos şi iubitul nostru frate; şi nu fără duhovnicească mâhnire mă doare inima ca de un fiu, căruia eu, pentru păcatele mele, nici fiu a mă numi nu m-am învrednicit; şi mă bucur de nădejdea vieţii veşnice pregătită lui de Domnul. Dar nu numai noi ne bucurăm, cărora el ne este foarte sfânt prin podoabă aleasă, ci şi toată Biserica se bucură de dânsul, pentru că ce fel de bărbat îl socoteşti a fi? Oare nu, mărturisitor? Oare nu, mucenic? Oare nu, sfânt?
Din anii cei dintâi se îndeletnicea după lege întru ostenelile pustniceştii vieţi, fiind supus şi ascultător, împotriva pornirilor rele nevoindu-se bărbăteşte, păzindu-şi trupul nestricat de poftele rele, pentru care el se înfrâna cu postul şi-l supunea duhului. Apoi, cât a fost sănătos, atât de puţin somn avea, încât se minunau cei ce-l vedeau. În gândirea de Dumnezeu el dorea a se îndeletnici mult, cât avea vreme. Apoi se aprindea cu dumnezeiasca dragoste. Şi să nu mă socotească cineva că grăiesc minciuni, pentru plăcerea ascultătorilor. Martor îmi este Domnul şi Ioan, ucenicul său, care mi-a spus mie acelea despre el, pe care eu înainte nu le ştiam, însă toate acestea i-au fost ca un chip al deprinderii pustniceşti.
Iar întru mărturisirea mucenicească s-a nevoit în multe feluri. Privelişte s-a făcut îngerilor şi oamenilor. O, ce tare şi scumpă inimă! A intrat în nevoiţă ca un ostaş al lui Dumnezeu, nefricos; din toate părţile chinuitorii cu bătăi i-au lovit spatele şi pieptul, i-au vărsat sângele, iar trupul i l-au zdrobit şi la pământ l-au lăsat aruncat. Însă n-a arătat slăbiciune, ci a împlinit desăvârşit mucenicia pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căci pentru sfânta Lui icoană a voit a pătimi şi a răbda muncă.
Să audă cei blânzi şi să se veselească, să se bucure iubitorii de mucenici şi să salte; iar diavolul să se ruşineze şi să se risipească adunarea luptătorilor de icoane. Pentru că aceia nu numai pe sfântul Iacov ci şi pe mulţi dintre ai noştri – de vreme ce toţi un trup suntem întru Iisus Hristos, Care este capul tuturor – asemenea i-au muncit, i-au ucis, cu foame i-au chinuit şi altele la fel ca acelea au făcut mărturisitorilor lui Hristos. Iar sfântul Iacov, dintr-acele nesuferite răni, la toate mădularele fiind slăbănogit, trupul cel cuprins de cumplite dureri l-a dat la îngrijirea doctoricească; şi astfel viaţa sa se apropia de sfârşit, cu mulţumire şi cu smerenie. Apoi îmi scrii că mai înainte şi-a spus mutarea sa, care a urmat nevoinţelor lui mult-pătimitoare.
Iarăşi ai adăugat a scrie că la îngroparea lui a fost mare adunare de popor şi din cei mai însemnaţi oameni ai neamului celui mai luminat. Şi aceasta a fost cu voia cea dumnezeiască, căci la un om nu însemnat după trup, ci după duh, nu s-ar fi strâns o astfel de adunare, dacă nu era voia lui Dumnezeu. Pentru că el s-a dus la cer şi s-a aşezat lângă ai săi împreună-pătimitori şi s-a înmulţit ceata mărturisitorilor şi a sfinţilor mucenici, pentru care este bucurie la cer şi veselie duhului lui Iacob, cu ale cărui rugăciuni ne vom mântui, fraţilor.
El şi-a luat răsplătirea cea vrednică după osteneală. Şi fericiţi şi cu adevărat dreptcredincioşi sunt cei ce s-au adunat la cinstita lui îngropare; cu adevărat iubitori de mucenici sunt, a căror parte să fie cu acela pe care l-au cinstit; iar pentru cinstitele lui moaşte, de va fi cu plăcere lui Dumnezeu, voi rândui precum am scris din canon. Închinaţi-vă unul altuia cu sărutare sfântă, pentru că tuturor fraţilor li se cade să citească aceasta. Închină-se vouă arhiepiscopul, Nichifor patriarhul, protopresbiterul, economul şi ceilalţi fraţi. Iar Domnul să fie cu voi. Amin”.
Până aici este epistola sfântului Teodor Studitul, din care este arătată viaţa şi pătimirea cuviosului Iacob, mărturisitorul lui Hristos, cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi Domnul de partea sfinţilor Săi în veci. Amin.
Întru această zi pomenim şi minunea ce s-a făcut în mănăstirea Pecersca, pentru Zaharia fiul lui Ioan şi pentru Serghie cel ce s-a jurat pentru aur.
În cetatea Kievului erau doi bărbaţi slăviţi prieteni între ei, Ioan şi Serghie. Aceştia, venind în biserica cea de Dumnezeu împodobită a Pecerscăi, au văzut o lumină mai luminoasă decât a soarelui la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi înaintea ei au primit duhovniceasca frăţime. Iar după mulţi ani Ioan s-a îmbolnăvit de moarte şi, lăsându-şi pe fiul său Zaharia, care era numai de cinci ani, a chemat pe fericitul Nicon, egumenul Pecerscăi. Acela venind, a împărţit averea sa la săraci, iar partea fiului, adică o mie de bucăţi de argint şi o sută de aur, le-a dat lui Serghie, căruia i-a încredinţat spre pază şi pe fiul său Zaharia, fiind tânăr, ca unui prieten al său şi frate credincios, poruncindu-i aceluia ca, atunci când va creşte fiul său, să-i dea argintul şi aurul. Acestea rânduindu-le, nu după multă vreme a răposat.
Ajungând Zaharia la cincisprezece ani, a voit să-şi ia argintul şi aurul său de la Serghie. Iar acesta, fiind rănit de diavol şi socotind să dobîndească bogăţie, a voit să-şi pierde viaţa şi sufletul, căci a răspuns tânărului: „Tatăl tău a dat toată averea lui Dumnezeu şi Aceluia să-I ceri argint şi aur; El îţi este ţie dator, de te va milui. Iar eu nu sunt dator cu nici un galben, nici tatălui tău, nici ţie. Aceasta ţi-a făcut-o tatăl tău în a sa nebunie, că a împărţit toată averea sa în milostenie, iar pe tine te-a lăsat sărac şi scăpătat”.
Acestea auzindu-le, tânărul a început a plânge pentru a sa lipsă. Şi a trimis cu rugăminte la Serghie, zicând: „Dă-mi măcar jumătate din moştenirea mea, iar ţie să-ţi rămână jumătate”; iar Serghie ocăra cu aspre cuvinte pe tatăl copilului. Zaharia cerea a treia parte, apoi a zecea şi, văzându-se pe sine lipsit cu totul, a zis lui Serghie: „Dacă n-ai luat, vino şi te jură în biserica Pecerscăi, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde ai primit legătura iubirii de fraţi cu tatăl meu”.
Serghie, neîndoindu-se, a mers în biserică şi, stând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicea, jurându-se: „N-am luat o mie de bucăţi de argint, nici o sută de aur”. Şi a voit să sărute icoana, dar n-a putut să se apropie de dânsa. Apoi, ieşind pe uşă, a început a striga: „cuvioşilor părinţi, Antonie şi Teodosie, să nu porunciţi ca să mă piardă îngerul acesta nemilostiv, ci vă rugaţi Preasfintei Doamne, Născătoarei de Dumnezeu, ca să alunge de la mine pe diavolii cei mulţi, cărora sunt dat, şi să ia argintul şi aurul cel pecetluit în cămara mea!” Şi a cuprins frică pe toţi. De atunci nu mai lăsau pe nimeni să jure înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci luară vasul cel pecetluit şi aflară în el două mii de bucăţi de argint şi două sute de aur, pentru că astfel a îndoit Domnul, Răsplătitorul celor milostivi.
Iar Zaharia tot aurul şi argintul l-a dat egumenului Ioan, care era atunci, ca să-i cheltuiască precum va voi. Iar el s-a călugărit şi şi-a săvârşit viaţa în Sfânta Mânăstire Pecersca. Iar cu argintul acela şi cu aurul au făcut o biserică cu hramul sfântului Ioan Înaintemergătorul, nu departe de sfânta biserică cea mare a Pecerscăi, întru pomenirea boierului Ioan şi a lui Zaharia, fiul său, şi întru slava lui Hristos Dumnezeu şi a Preacuratei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu, care mai ales în acel loc se preamăreşte, de la care darul ei cel minunat să nu fie depărtat în veci. Amin.
NOTĂ: – Tot întru această zi mai facem pomenirea cuviosului Zaharia monahul.

Vieţile Sfinţilor, martie