Oameni și visuri – povești care ne inspiră

Oameni frumoși… oameni cu suflet mare, deschis, oameni care privesc viața ca pe un dar, oameni simpli și sensibili la frumos, oameni care au darul vorbirii, care au crezut în ei, oameni din a căror experiență învățăm.
În ciuda faptului că suntem unici prin ceea ce spunem sau facem, prin pasiunile, fricile, îndoielile și trăirile interioare, este la îndemâna simțului comun că de la oameni simpli și modești putem învăța multe lucruri.
Așadar, în misiunea noastră în paginile buletinului parohial „Hai cu noi”, încercăm să readucem în atenția comunității săvineștene, oameni de seamă ai locului, care au avut un vis, au trăit o poveste cu tâlc sau pur și simplu au experiența vremurilor de altă dată.
În cele ce urmează ne propunem să împărtășim poveștile culese de la oamenii locului, menite să inspire prin viziune, curaj, implicare sau inițiativă.
Povestea doamnei Elena Dascălu este una impresionantă, fiindcă vine să susțină file din istorisirea unei femei văduve, care ne aduce în atenție perioada grea prin care a trecut soțul său – cea a războiului.
Încă de când am păși pragul casei, am zărit-o pe doamna Dascălu citind o carte de rugăciuni: „mă rog foarte mult la Sfântul Mina; pe mine m-a ajutat foarte mult; cred cu tărie în puterea lui Dumnezeu, m-a ajutat foarte mult în viață”.
„Bătrânețea îmbracă haine grele – știm cu toții; dar, în ciuda situației triste prin care trecem, noi bătrânii, nu ne-am pierdut speranța”, ne povestește doamna Elena, cu un glas blând și dulce.
La vârsta de 78 de ani, doamna Elena își amintește cu drag de vremurile apuse.
Era o atmosferă desprinsă dintr-o poveste de basm, în Săvineștiul de altă dată. Copiii se jucau în aer liber, iar cea mai frumoasă jucărie era mingea din păr de vacă.
Dar, din păcate, din anumite puncte de vedere, acea perioadă a rămas în mintea oamenilor ca o amintire urâtă.
Aflați în vizită acasă la doamna Elena, am mai aflat că perioada anilor trecuți a avut și aspecte mai puțin plăcute. În viața sa și a soțului său și-au pus amprenta urmele lăsate de cel de-al Doilea Război Mondial. La puțin timp după ce s-au căsătorit, soții Dascălu au avut parte de o surpriză neplăcută, capul familiei fiind recrutat pentru a participa la război. Astfel, de la vârsta de 20 de ani până la 33 de ani, defunctul domn Dascălu a fost luat prizonier. În ciuda perioadei dificile prin care a trecut, după ce s-a reîntors pe meleagurile săvineștene, acesta s-a mai bucurat de lumina Soarelui până la vârsta onorabilă de 90 de ani.
“Erau vremuri grele; am rămas singură; eu nu am crezut că se va mai întoarce viu de acolo; mi-a povestit multe soțul meu, s-au întâmplat multe lucruri urâte, acolo; a fost dus și la poliție din pricina unei scrisori pe care el o primise de la o persoană, care se intitula sora sa; dar de fapt, era tot o româncă deportată în Germania – fusese o neînțelegere; atunci s-a creat o neînțelegere, el era disperat. Dar, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, s-a întors acasă sănătos; eu ce să vă spun, pe vremea aia, noi, românii eram asupriți; veneau nemții și ne cotropeau; râdeau de noi, ne speriau”, ne-a mărturisit doamna Dascălu, cu lacrimi în ochi.
Ocupația de bază a săvineștenilor din acele vremuri era agricultura: cei mai mulți dintre ei se ocupau cu creșterea animalelor, respectiv cultivarea pământului. Condiții grele, necazuri și lipsuri – așa descrie bătrâna vremurile de altădată.
„Tot timpul am spus că tre-buie să trăiești ceea ce spui, să faci lucrurile cu dragoste, fi-indcă doar astfel poți merge mai departe cu zâmbetul pe buze”, au fost cuvintele mărturiste de bătrână, înainte de a ne lua la revedere.
Atunci când vorbim despre o poveste de viață, simțul comun ne duce cu gândul la istoria sau relatarea faptelor care și-au pus amprenta asupra dezvoltării personale a unui individ. Zilnic suntem înconjurați de povești de viață din varii domenii de activitate, dar le acordăm oare atenția cuvenită?
Alexandra Gîrbea