Pătimirea Sfinţilor făcători de minuni şi doftori fără plată Chir şi Ioan şi a Sfintei Mucenice Atanasia, cu cele trei fiice ale ei – 31 ianuarie

Sfântul Chir, cel prea plăcut lui Dumnezeu, se născu şi crescu în Alexandria Egipetului, având, la vreme cuvenită, îndeletnicirea de doftor. Pentru leacurile pe care le dădea celor ce sufereau, el nu lua plată, iar cu vorbele pe care i le insufla Dumnezeu, el tămăduia neputinţele cele sufleteşti ale oamenilor. El spunea că păcatele sunt izvorul bolilor trupeşti şi că mai întâi sufletul se îmbolnăveşte — iar de la el, trupul. Tămăduind astfel sufletele, pe mulţi elini i-a adus la adevărata credinţă.
Împărăţind pe atunci prigonitorul de creştini Diocleţian, şi sfântul Chir fiind pârât la mai-marele Alexandriei că e creştin şi că face şi pe alţii, acesta l-a chemat de îndată la sine. Auzind aceasta, sfântul Chir a purces într-ascuns spre Arabia, nu din temerea morţii întru Christos, ci după vorbele lui: „Când vă vor goni pe voi din cetatea aceea, duceţi-vă în alta”. Ajungând acolo, sfântul Chir a luat asupră-şi îngerească haină monahicească, fiind învrednicit a primi de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Aşa că nu mai îndrepta pe oameni de boli şi suferinţe cu doftorii şi cu ierburi, ci mai vârtos, cu cuvântul şi cu rugăciuni, preamărindu-se aşa numele lui Iisus Christos.
Sfântul Ioan era de fel din Edesa, ostaş bine-credincios, dar Diocleţian ridicând grea prigonire asupra creştinilor, a lăsat toată rânduiala cea ostăşească, precum şi toată slava acestei lumi, socotindu-le pe toate a fi gunoaie, şi a purces la Ierusalim. Acolo, petrecând câtăva vreme, a auzit de sfântul Chir şi despre minunile ce făcea — şi atât de mult i-a plăcut, că de îndată a dorit să-l afle şi să să vieţuiască împreună cu el. Mergând în Arabia, l-a aflat şi s-a lipit de el cu tot sufletul, asemuindu-se lui întru viaţa cea duhovnicească petrecută în Domnul.
În vremea aceea, o femeie iubitoare de Dumnezeu, numită Atanasia, a fost prinsă şi dusă să fie chinuită pentru credinţa ei întru Domnul Iisus, dimpreună cu cele
trei fiice ale sale: Teoctista, Teodosia şi Evdoxia. Au fost duse câte patru în cetatea Canop, unde era un dregător zis Sirian.
Aflând despre aceasta sfinţii Chir şi Ioan şi temându-se ca ele să nu cadă de la credinţa Domnului Iisus, mai cu osebire cele trei fiice care erau încă foarte tinere, s-au ridicat şi au mers în cetatea aceea, să le întărească şi să le facă neînfricoşate la muncile ce li se pregăteau.
Dar de îndată cîţiva oameni din cetate aflând — au mers la dregătorul Sirian şi i-au spus:
— Doi oameni străini s-au arătat în cetatea noastră şi sfătuiesc pe fecioarele prinse să nu se închine zeilor noştri, ci să cinstească pe unul care-l cheamă Iisus, nebăgând în seamă nici chiar moartea…
Auzind aceasta, Sirian a fost cuprins de mare furie si a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i aducă în faţa sa. Aducându-i, Sirian le-a zis:
— Voi, ticăloşilor, care defăimaţi zeii noştri, dacă până acum aţi fost nebuni, — apoi măcar acum lepădaţi-vă de credinţa voastră cea plină de vrăji şi rătăciri, – că, de nu veţi cunoaşte nu numai mânia mea şi-a prea măritului Diocleţian, ci şi pe-a zeilor huliţi de voi.
La asemenea deşartă ameninţare, sfinţii i-au răspuns într-un glas astfel:
– Depărtăm de la noi cinstirea voastră deşartă, — iar de Christos, Domnul nostru, nu ne vom lepăda, oricât am pătimi pentru El.
Scrâşnind din dinţi, Sirian a zbierat către ei:
– Groaznică certare vi se cade, necuraţilor!… În voi nu văd decât mândrie, nesupunere şi deşartă înălţare de minte. Aşteptaţi şi temeţi-vă!…
porunci pe urmă să fie chinuit cu mare asprime, de faţă fiind Atanasia şi fecioarele. Îi bătea cu bicele, îi sfărâma cu ciomegele, îi ardea cu faclele, iar mădularele arse le uda cu oţet şi sare, iar pe picioare le turna smoală fiartă, – ca să le înfrângă îndrăznirea şi să le zdrobească bărbăţia şi ca să îngrozească pe femeile care priveau la această cumplită muncire.
Dar nimic nu folosea chinuitorului. Cu cât era mai neîmblânzit, cu atât bărbăţia celor chinuiţi credea – iar femeile nu numai că nu se înfricoşau, ci mai îmbărbătate
se arătau.
Pe urmă, porunci să fie lăsaţi din munci sfinţii, năpustindu-se cu cruzime şi fără cruţare asupra femeilor. Dar ruşinat a rămas şi mai tare chinuitorul, căci ele nu se deosebeau cu nimic în pătimire de bărbaţi, pentru că aceeaşi dragoste şi-aceeaşi neclintită credinţă era la toţi, pentru Iisus Christos, Domnul.
Neizbutind să le înfricoşeze, Sirian a poruncit să li se taie capul. Ele nu numai că nu s-au temut, dar mergeau la moarte cu senină înveselire.
Si aşa, li s-au tăiat sfintele lor capete.
După aceea, sfinţii Chir şi Ioan au fost din nou aduşi în faţa tiranului, care cu glas mieros se prefăcea că-i întreabă de sănătate. Pe urmă le-a adus daruri şi i-a ademenit, doar se vor lăsa de credinţa lor. Văzând însă că ostenelile lui sunt zadarnice, a strigat către ei grea poruncă de moarte. Învăţătorul lui Ioan cel de-o credinţă cu dânsul, cei care au defăimat porunca împărătească şi n-au voit să jertfească zeilor noştri, — poruncim ca, după legea Împărătească, să li se taie capetele!…
Şi le-au tăiat şi lor capetele, ca şi sfântelor muceniţe Atanasia şi fiicele ei.
Peste noapte, creştinii au luat sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste în biserica sfântului apostol şi evanghelist Marcu.
După mulţi ani, pe când domnea drept credinciosul împărat Teodosie cel tânăr, sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei, prin dumnezeiască poruncă, a dus moaştele sfinţilor Chir şi Ioan, în locul zis Manutind întru odihna bună, cuvenită lor pentru toate suferinţele cele cu răbdare primite pentru slava Domnului nostru Iisus Christos.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I