Pătimirea Sfinţilor Mucenici Achindin, Pigasie, Anempodist, Elpidifor, Aftonie şi a celor împreună cu dânşii (2 noiembrie)

Savorie, împăratul Persiei, fiind întunecat cu închinarea la idoli şi plin de toată fărădelegea, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor în pământul său. În acea vreme, printre slugile care slujeau în curţile lui, erau în taină şi trei creştini: Achindin, Pigasie şi Anempodist, care, slujind într-ascuns lui Hristos, pe mulţi îi aduceau, cu învăţăturile lor, la aceeaşi dreaptă credinţă.
Pe aceştia trei i-a clevetit un oarecare la împărat, cum că nu numai ei singuri cred în Cel răstignit, ci şi pe alţii îi vatămă cu aceeaşi credinţă ca şi cu o otravă. Împăratul a zis cu mânie către clevetitori: „Pentru ce voi, ştiindu-i pe unii ca aceştia de demult, nu mi i-aţi arătat, nici nu i-aţi adus la mine?” Ei au răspuns: „De vei porunci, stăpânitorule împărate, în acest ceas îi vom aduce înaintea ta”.
Deci, îndată poruncind împăratul, trimişii s-au dus să-i prindă. Sosind la casa unde petreceau sfinţii, au găsit uşile încuiate, căci credincioşii robi ai Domnului, stăteau la rugăciune şi nu voiau să deschidă oamenilor, îndeletnicindu-se în vremea aceea cu vorbirea către Dumnezeu. Oamenii aceia, stricând uşile iau prins şi, legându-i, i-au dus înaintea împăratului. Dar împăratul, căutînd spre dânşii, a început a-i întreba cu blândeţe, zicând: „De unde sînteţi, fiii mei?” Iar sfinţii au răspuns: „De ţara noastră întrebi, împărate? Moşia noastră şi viaţa noastră este Preasfânta Treime, Cea de o fiinţă şi nedespărţită – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Unul Dumnezeu”.
Împăratul a zis: „Foarte îndrăzneţi sînteţi; şi chiar cutezaţi a mărturisi înaintea mea alt Dumnezeu, pentru că încă nu ştiţi care sînt rănile şi feluritele chinuri”. Sfinţii au răspuns: „Sîntem îndrăzneţi pentru Dumnezeul nostru şi, pentru El, sîntem gata să primim tot felul de chinuri şi răni. Şi dacă nu crezi cuvintelor noastre, încearcă cu fapta: dă-ne răni, pune asupra noastră chinurile pe care le ştii şi vei cunoaşte dacă ne vom lepăda de Dumnezeul nostru!”
Pe când sfinţii grăiau multe de acestea, preamărind pe Unul Dumnezeu şi defăimând pe împărat pentru a lui mulţime de zei, acesta s-a mâniat şi a poruncit la patru oameni ca, pe fiecare dintre sfinţi, întinzându-i pe pământ, să-i bată cu toiege ghimpoase. Iar sfinţii, fiind astfel bătuţi, binecuvântau pe Dumnezeu într-un glas, zicând: „Vezi, Doamne, nu ne lăsa şi nu Te depărta de la noi, ca să cunoască toţi că mâna Ta este asupra noastră; Tu, Doamne, ajută-ne nouă”.
Acestea cântînd sfinţii în timp ce erau torturaţi, au slăbit cei ce îi băteau, iar împăratul a pus alţi ostaşi ca să-i bată. Şi au fost bătuţi multă vreme, încît ar fi trebuit să moară din bătaie, de n-ar fi ţinut singur Dumnezeu viaţa lor spre arătarea atotputerniciei Sale cea dintr-înşii. Împăratul, văzând o răbdare ca aceea a lor, fiindcă nu strigau, nici slăbeau, se mira de aceasta. Deci s-a înspăimântat şi îndată a căzut de pe scaunul cel împărătesc. Iar sfinţii au strigat către dânsul, zicând: „Domnul nostru, Care ţi-a dat ţie viaţa, Acela te ridică pe tine iarăşi, ca să vezi în noi puterea Lui”. Iar celor ce stăteau înainte, li s-a părut că împăratul a fost lovit de moarte şi, alergând, l-au ridicat. El, abia suflând, s-a sculat şi, venindu-şi în fire, mai mult s-a mâniat, părându-i-se că sfinţii i-au făcut lui farmece; căci păgânii se deprinseseră a socoti vrăjitorii şi farmece, minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se fac prin sfinţii Săi, fiind ei plini de toată lucrarea diavolească.
Deci a poruncit împăratul cel fărădelege să spânzure pe Sfinţii Mucenici şi sub dânşii să aprindă foc, ca astfel să piară prin legături şi prin foc.
Sfinţii, multă vreme stînd spânzuraţi, aveau în gurile lor această cântare: „Luminătorul şi Făcătorul nostru, Cel ce ai fost vândut pentru noi şi ai fost scuipat, ocărît şi, ca un făcător de rele, ai fost spânzurat pe lemn, Stăpâne, Cel ce ţii toate cu mâna, vino acum şi caută spre pătimirea noastră şi ne arată nouă mântuirea Ta. Priveşte spre durerile noastre şi ne miluieşte şi arată tuturor că noi pe Tine, Unul Dumnezeu, Te avem, în cer”.
Apoi, îndată li s-a arătat lor Domnul ca un om, având faţa luminoasă ca soarele. Iar prin arătarea Lui, s-au dezlegat legăturile şi s-a stins focul, iar sfinţii s-au făcut sănătoşi. Apoi, umplându-se ei de negrăită bucurie la vederea Domnului, iarăşi S-a făcut nevăzut. Iar sfinţii au stat înaintea împăratului, ca şi când n- ar fi fost supuşi nici unui chin. Văzându-i pe dânşii sănătoşi, împăratul s-a mirat şi a zis către ei: „Cum s-a întîmplat aceasta?” Iar ei au zis: „Oare nu vezi ce s-a făcut, că ne-a mântuit pe noi Hristos, Dumnezeul nostru, din tirania ta? Vezi puterea Lui şi te ruşinează!”
Păgânul atunci a început a grăi hule asupra lui Hristos, iar sfinţii au strigat: „Mute să fie buzele tale viclene, care hulesc pe adevăratul Dumnezeu”. Şi îndată a amuţit împăratul, rămânând fără glas. Iar sfinţii au zis către dânsul: „Acum spune, împărate, cărui Dumnezeu porunceşti să ne închinăm?” Iar el nu putea să le răspundă nici un cuvânt, fără numai cu ochii se tulbura. Dar sfinţii au zis: „Ce ţi s-a întîmplat, împărate, de nu vorbeşti cu noi? Oare aşa ne vom duce de la judecata ta, neluînd răspunsul cel de pe urmă?” Iar împăratul a început a arăta cu ochii şi cu mîinile celor ce stau înainte, ca să-i ia pe sfinţi şi să-i închidă în temniţă. Şi nimeni din cei ce stăteau înainte nu pricepea ce porunceşte cu ameninţarea sa.
Atunci împăratul, apucând porfira de pe sine, a trântit-o la pământ şi, ca un nebun, a început înaintea tuturor a o călca cu picioarele. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi le părea rău de împăratul lor, că şi-a ieşit din minţi astfel. Dar sfinţii au zis către popor: „O! orbilor la minte, văzând nu vedeţi şi auzind nu auziţi, că s-au învîrtoşat inimile voastre”.
Acestea grăind sfinţii, s-a arătat din cer o ceată de îngeri prea luminată, pe care mulţi din popor au văzut-o şi, neputînd să o privească, au căzut de frică la pământ şi au crezut în Hristos. Iar sfinţii au început a cânta: Dumnezeu este puterea şi scăparea noastră, ajutor întru necazurile care ne-au cuprins pe noi. Pentru aceasta nu ne vom teme când se va tulbura pământul. Şi iarăşi: „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne şi ne izbăveşte, pentru numele Tău”.
Împăratul, neputînd face ceva, fiind mut, de mânie a început a se bate peste obraz. Dar Sfântul Achindin, văzându-l aşa tulburat, a lăcrimat şi a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, grăieşte!”. Şi îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi. Dar nu binecuvânta pe Dumnezeu, ci mai tare Îl hulea, având inima împietrită. Căci, deşi a văzut asupra sa mâna cea tare a lui Dumnezeu, n-a vrut a cunoaşte adevărul, ci pe toate acestea le socotea a fi vrăjitorii ale Sfinţilor Mucenici şi s-a pornit cu şi mai multă mânie asupra lor.
Deci, după ce i s-a dezlegat limba, în loc de mulţumire, cel dintâi cuvânt de răspuns i-a fost: „Pe Achindin, pe Pigasie şi pe Anempodist, cu amară moarte îi voi pierde; iar pe voi, cei ce staţi înainte, vă voi pedepsi, pentru că nu m-aţi ascultat când vă porunceam cu ameninţare să luaţi pe aceşti necuraţi creştini şi să-i chinuiţi pentru mine, căci cu vrăjitoriile lor îmi legaseră limba”. Atunci a poruncit împăratul să ardă un pat de fier şi să pună pe el pe mucenici. Iar ei, fiind arşi pe patul acela, se rugau lui Dumnezeu cu osîrdie şi cântau psalmul lui David, care se cuvenea în acea vreme: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne- ai lămurit, precum se lămureşte argintul. Pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc.
Deci, dă-ne nouă ca, cu suflet tare şi cu inimă vitează să purtăm chinurile cele ce ne sînt puse înainte; dă şi celor ce stau împrejur, ca să cunoască numele Tău Cel Sfânt, prin care ai arătat puterea Ta şi minunile Tale”.
Acestea grăindu-le sfinţii, s-a auzit un glas din cer, zicând: „De vreme ce cu fapta v-aţi întărit credinţa voastră, cererile voastre se vor împlini”. Acel dumnezeiesc glas, învrednicindu-se a-l auzi mulţi din cei ce stăteau împrejur, au strigat: „Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc aceşti pătimitori, Unul este tare, Unul nebiruit, şi afară de Dânsul nu este alt Dumnezeu. Fericiţi sînteţi voi, o!, pătimitorilor, că v-aţi făcut mărturisitori ai venirii Lui pe pământ şi, pentru dragostea Lui, sufletele voastre le daţi spre moarte, căci vă mijloceşte vouă viaţa veşnică. Rugaţi-vă bunătăţii Lui şi pentru noi, ca să ne întindă nouă de sus ajutorul Său şi să ne scoată din adâncul pierzării”.
Iar Sfinţii Mucenici, ridicându-şi ochii spre cer, se rugau pentru dânşii, zicând: „Dumnezeule, Cel ce vieţuieşti întru cele înalte, caută spre robii Tăi, cei ce cheamă numele Tău întru adevăr şi trimite rouă de mângîiere moştenirii Tale celei noi, poporului acestuia, care acum a crezut în Tine, ca să le fie lor doctorie şi tămăduire, roua care se va pogorî de la Tine şi care spală necurăţia păcatelor; ca să Te ştie pe Tine toţi, că eşti Unul Dumnezeu şi toate cîte sînt, o, Împărate, să se supună stăpânirii Tale”.
Aşa grăind sfinţii, săvîrşind rugăciunea, îndată s-au pornit fulgere şi tunete înfricoşătoare şi s-a pogorît o ploaie mare. Umplându-se de frică şi de spaimă, necredincioşii au fugit, rămânând cu mucenicii numai cei care crezuseră în Hristos, către care sfinţii au zis: „Nu vă temeţi, că pentru voi sînt acestea; pentru ca, prin ploaia aceasta, să se săvîrşească peste voi Taina Sfântului Botez”. Iar când toţi, într-un glas, înălţau slavă lui Dumnezeu, a fost văzută mulţime de îngeri pogorându-se de sus, care îmbrăcau cu haine albe poporul cel nou luminat, arătînd a fi curăţite sufletele lor cu sfânta credinţă şi cu apa cea pogorîtă de sus peste dânşii. Şi s-a stins focul prin ploaia aceea; iar patul s-a răcit şi sfinţii s-au sculat vii şi sănătoşi; numai trupurile lor erau negre ca nişte lemne arse în foc.
Atunci împăratul, chemând iarăşi pe sfinţi, le-a zis: „Cu toate că aţi stins focul cu vrăjitoriile voastre, nu veţi scăpa din mîinile mele, până când, sau vă voi îndupleca pe voi la închinarea zeilor, sau cu groaznică moarte vă voi omorî”. Iar sfinţii, ca şi cu o gură au răspuns: „Omoară-ne precum voieşti, dar de Unul Dumnezeu, Care locuieşte în cer şi Care ne-a gătit noua viaţa veşnică, nu ne vom lepăda!”
Atunci împăratul, rîzând, a zis: „Fiii mei şi prieteni, de vreme ce voi cinstiţi pe un Dumnezeu, nici eu nu vă silesc să cinstiţi mai mulţi dumnezei, ci numai unul, pe acesta pe care îl cinstesc eu şi căruia mă închin. Căci şi eu am un dumnezeu, pe care îl iubesc şi-l cinstesc mai mult decît pe ceilalţi, care este Dia (Jupiter) cel mare şi care e mai întâi decît toţi dumnezeii. Deci acestuia singur, închinaţi-vă împreună cu mine, iar ceilalţi zei rămână la voia voastră, precum veţi vrea, căci este destul a-l cinsti pe acesta”.
Fericitul Anempodist a zis către împăratul: „În ce chip porunceşti să dăm cinstire dumnezeului tău?” Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat, căci socotea că vor să se închine necuratului Dia, şi le-a zis lor: „Mergeţi, fiii mei, împreună cu mine, în templul marelui Dia şi, precum mă veţi vedea pe mine făcând, aşa să faceţi şi voi şi ne vom închina împreună dumnezeului meu”. Iar sfinţii au zis: „Tu, împărate, precum ai învăţat, aşa te roagă, iar noi, precum demult am învăţat, aşa ne vom ruga”.
Împăratul, neînţelegând cele grăite de dânşii, se bucura, căci socotea că sfinţii acum s-au plecat către a lui închinare de idoli şi grăia către dânşii: „Pentru ce n-aţi voit mai înainte să vă plecaţi la un cuget cu noi şi să nu fi îndurat atîtea chinuri? Iar acum iertaţi-mă pe mine, care v-am chinuit pe voi şi vă făgăduiesc că vă voi răsplăti acestea toate cu multă dragoste”.
Deci, a poruncit să gătească careta sa cea împărătească, pentru a merge la templul lui Dia. Intrând în caretă, a chemat la sine şi pe Sfinţii Mucenici, ca să stea împreună cu dânsul. Iar sfinţii au răspuns: „Nu, împărate, noi vom merge pe jos ca să nu fie vreo bănuială”. Şi aşa au ajuns la templul cel idolesc. Acolo, împăratul luîndu-i pe ei de mîini, a intrat cu dânşii în templu şi a început a striga: „Mare este zeul Dia şi
mare este puterea lui! Veniţi, iubiţii mei şi mai înainte de mine vă rugaţi lui Dia, dumnezeului cel mare”. Iar sfinţii au răspuns: „Precum porunceşti, aşa vom face”.
Făcându-şi semnul crucii pe fruntea lor, sfinţii au căzut în genunchi şi, ridicându-şi mîinile spre cer, au început a se ruga Unuia Dumnezeu în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi îndată s-a cutremurat locul şi templul a început a se sfărîma, iar împăratul, temându-se, a fugit afară cu toţi cei ce erau împreună cu dânsul. Apoi a căzut templul cu idolii şi toate cele ce erau în el s-au sfărîmat ca praful. Iar sfinţii, care au rămas neatinşi în căderea templului aceluia, se bucurau de puterea lui Hristos şi rîdeau de neputinţa zeilor păgâneşti.
Dar împăratul s-a aprins cu iuţime asupra Sfinţilor şi a zis către dânşii: „Astfel este închinarea şi întoarcerea voastră către Dia? Aşa vă este rugăciunea voastră, căci cu vrăjitoriile voastre aţi stricat templul lui şi pe zei i-aţi sfărîmat?” Iar sfinţii au răspuns: „Precum de demult am învăţat, aşa ne-am şi rugat lui Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, iar vrăjitorii nu ştim; căci nu prin vrăjitorii, ci în numele lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Cel chemat de noi în rugăciune, a căzut păgânescul templu, împreună cu necuraţii voştri zei”.
Atunci împăratul a poruncit să gătească trei căldări şi să le umple cu plumb, cu pucioasă şi cu smoală, să taie lemne din corăbiile vechi şi cu acestea să facă foc mare sub căldări. Deci acestea făcându-se, iar căldările fiind foarte înfierbântate şi clocotind, sfinţii au fost legaţi cu lanţuri şi sloboziţi în căldări; mai întâi până la brâu, apoi până la piept şi după aceea până la grumaji. Iar ei, fiind în acele chinuri, căutau spre cer şi fiecare dintre dânşii cânta cântarea din psalmii lui David. Fericitul Pigasie grăia:
La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta, vom vedea lumină. Şi marele Anempodist zicea: „Picioarele mele au stat spre îndreptare şi legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Iar fericitul Achindin grăia: „Cuprinsu-ne-au durerile morţii, primejdiile iadului ne-au înconjurat pe noi şi, de vreme ce am trecut prin foc, Însuţi ne scoate, Doamne, pe noi întru odihnă”.
Astfel, rugându-se sfinţii în căldări, au rămas nevătămaţi de fierberea plumbului, a pucioasei şi a smoalei şi lanţurile dezlegându-se singure de pe dânşii au căzut; iar sfinţii au ieşit sănătoşi în vederea tuturor. Atunci, mulţi înspăimântîndu-se de acea înfricoşătoare minune, au cunoscut adevărul şi, preamărind pe Hristos, au crezut într-Însul. Încă şi unul din cei care-i chinuia pe dânşii, pe nume Aftonie, văzând acea minune, a crezut în Hristos şi a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Iar către împărat a zis: „Neîndumnezeitule şi urîtorule de oameni, împărate, până când nu vei lăsa în pace acest popor nevinovat? Că iată, noi ne-am ostenit mai mult, chinuindu-i pe dânşii, decît ei răbdând chinurile, iar tu eşti de fier şi împietrit şi nu te umileşti în inima ta”. Iar împăratul îndată a poruncit să-i taie capul.
Atunci Aftonie, auzind răspunsul împăratului cel hotărît, pentru tăierea capului său, şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, în Care cred creştinii. Iată şi eu cred în Tine, mă închin Ţie şi mor pentru Tine. Deci, mântuieşte-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta”. Şi, apropiindu-se călăul de dânsul, i-a pus funia de gît, ca să-l ducă în afara cetăţii, spre ucidere. Iar el, uitîndu-se spre Sfinţii Mucenici, a zis: „Domnii mei şi părinţilor! Nu pomeniţi răul pe care vi l-am făcut, chinuindu-vă după porunca împăratului celui păgân, ci vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi ierte păcatele cele multe, să mă unească cu ceata celor ce cred în El şi să-mi facă parte cu voi în împărăţia Lui”. Iar Sfinţii Mucenici au zis: „Bucură-te, frate, că mergi la Hristos mai înainte de noi şi fii cu bună nădejde, căci vei afla la El milă şi-ţi va răsplăti după credinţa ta!”
Atunci Aftonie, închinându-se sfinţilor, a mers în afara cetăţii şi, chemând Preasfânt numele lui Iisus Hristos, şi-a plecat sub sabie grumazul şi, fiind tăiat, s-a dus către Domnul, bucurându-se. Iar creştinii, luînd trupul lui, l-au îngropat cu cinste, ca pe un mucenic al lui Hristos. Apoi pe Achindin, pe Pigasie şi pe Anempodist, împăratul a poruncit să-i pună în saci de piele şi să-i arunce în mare. Şi aceasta făcându- se, s-a arătat Sfântul Aftonie, cu trei îngeri umblând pe mare şi, scoţînd pe Sfinţii Mucenici din mare, i-a dezlegat din saci şi i-a adus pe uscat, vii şi sănătoşi, ca şi cum n-ar fi pătimit niciodată nimic.
Auzind împăratul că Sfinţii Mucenici sînt vii, s-a mâniat asupra ostaşilor cărora le poruncise să-i arunce în noianul mării, căci socotea că nu l-au ascultat şi că i-au slobozit. Pentru aceea, întâi a tăiat mîinile ostaşilor acelora, care erau patru la număr, poruncind să-i înece în mare. Iar ei, luîndu-şi sfîrşitul, chemau pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisind numele Lui cel sfânt, crezând şi rugându-se Lui; şi aşa au fost înecaţi în apa mării.
Apoi, Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie şi Anempodist iarăşi au fost prinşi, închişi în temniţă şi ferecaţi în obezi. Iar împăratul, tulburându-se, s-a dus în cămara sa şi, culcându-se pe pat, a chemat pe boierii săi şi a grăit către dânşii cu mânie, zicând că l-au lăsat pe el singur a se osteni cu judecăţile ce le făcea asupra creştinilor şi cu chinurile acestora şi nu-l ajutau deloc nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Iar ei au răspuns, zicând că nu este lucru folositor să te îndeletniceşti cu judecăţi ca acestea şi să te sîrguieşti la chinuirea nevinovaţilor creştini.
Atunci împăratul a zis către dânşii: „Ce cugetaţi ieri şi alaltăieri, când vă ţineaţi gura cu mîinile?” Iar unul din boieri, pe nume Elpidifor, rîzând, a zis: „Batjocoream în minţile noastre nebunia ta şi ne gândeam că şi noi într-atîta am fost de nebuni, ascultîndu-te pe tine”. Iar împăratul a poruncit unei slugi ce stătea înainte să lovească pe Elpidifor peste faţă. Şi, văzând aceasta toţi boierii, le-a părut rău şi au zis către împărat: „Să ştii, împărate, că noi nu sîntem ca tine”.
Văzând împăratul că toţi boierii sînt la un gând cu Elpidifor, s-a temut şi, nevrând a-i scîrbi mai mult, a zis: „Iertaţi-mă, că de multă mîhnire mi s-a tulburat mintea”. Şi, lăsînd boierii pe împărat s-au dus, căci sosise noaptea. Iar împăratul mai mult se mânia şi se gândea, ca şi pe sfinţi să-i piardă şi boierilor să le răsplătească.
A doua zi a poruncit ca să arunce pe Sfinţii Mucenici într-o groapă, care avea multe animale sălbatice; dar şi acolo au petrecut nevătămaţi şi mângîiaţi prin arătarea îngerului şi au fost scoşi întregi şi de acolo. După aceea, fiind spânzuraţi şi strujiţi până la oase, iarăşi au rămas nevătămaţi. împăratul, neştiind ce să mai facă, i-a dat spre tăiere. Şi, mergând sfinţii în afara cetăţii, la locul de ucidere, veneau după dânşii mulţi dintre cei ce crezuseră, plângând şi zicând: „Robii adevăratului Dumnezeu, pentru ce ne lăsaţi pe noi fără de învăţătură?” Iar sfinţii le-au răspuns: „Milostivul Dumnezeu va rândui pentru voi precum ştie şi precum voieşte, numai să credeţi în El fără îndoială şi Acela vă va da vouă ceea ce va fi de folos”.
Una din slugile împărăteşti, alergând la împărat, l-a vestit cum că tot poporul s-a lipit de acei trei creştini şi nu le dă voie să-i ucidă. Atunci împăratul a zis: „Scoateţi trei sute de oşteni înarmaţi, să ucidă pe cei ce urmează acelor înşelători”. Iar slugile i-au spus că şi unii boieri sînt în poporul acela şi chiar şi Elpidifor este acolo. Deci, îl întrebau dacă este cu putinţă ca să-i taie şi pe aceia împreună cu ceilalţi. Iar împăratul a poruncit să cheme pe Elpidifor înaintea sa.
Elpidifor, luînd împreună cu sine pe alţi trei boieri, a venit înaintea împăratului, iar împăratul şi-a lăsat capul în piept şi a rămas tăcut multă vreme; apoi, ridicându-şi capul, a zis: „O, Elpidifore, ce aţi socotit, părăsind zeii părinteşti, şi împărtăşindu-vă cu înşelătorii cei creştineşti? Să ştii că nu voi cruţa pe tot cel ce crede Celui răstignit”. Iar Elpidifor a răspuns: „Fă ceea ce voieşti, căci noi sîntem gata a muri pentru Hristos Cel răstignit, că Acela este Unul Dumnezeu adevărat şi drept şi nu este altul afară de Dânsul; iar zeii tăi toţi sînt diavoli, de la care noi ne întoarcem şi ne lepădăm de jertfele lor cele necurate, iar de tine, slujitor diavolesc, nu ţinem seama”.
Atunci împăratul i-a osîndit la moarte şi a dat asupra lor această hotărîre: „Elpidifor şi toţi cei ce sînt împreună cu dânsul, care au lăsat pe prea luminaţii noştri zei şi care s-au lepădat de viaţa aceasta şi moartea şi-au ales, poruncesc să fie tăiaţi de sabie, ca să primească ceea ce singuri au căutat. Şi oricare va voi să-i ia şi să le îngrijească trupurile lor, acela fără de frică s-o facă”.
Deci, îndată luîndu-i ostaşii, i-au dus după cetate la Sfinţii Mucenici şi la tot poporul ce crezuse în Hristos. Acolo, când s-a citit porunca împărătească, au ridicat toţi glasurile, zicând: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că ne-ai arătat nouă calea cea bună, ca ieşind din această lume întunecată şi înşelătoare, să venim la Tine, Dumnezeul nostru, să ne închinăm scaunului Tău şi să Te vedem pe Tine, lumina cea neapropiată”. Apoi au început a se săruta unul cu altul. Iar ostaşii, înconjurându-i, au început a-i tăia. Şi au căzut de sabie, în acel ceas, până la şapte mii din cei ce au crezut în Hristos, împreună cu Sfântul Elpidifor.
Iar Achindin, Pigasie şi Anempodist n-au fost tăiaţi ci, după porunca împăratului, iarăşi au fost închişi în temniţă. Apoi, a doua zi, împăratul a poruncit să se dea foc unui cuptor şi să ardă într-însul pe Sfinţii Mucenici. Şi când a scos pe sfinţi din temniţă, împăratul a zis către dânşii: „Vedeţi cuptorul acesta? Iată, pentru voi este pregătit!” Iar fericitul Achindin a zis: „Mai mare cuptor ţi s-a gătit ţie în gheena, ca în el să arzi în veci, împreună cu diavolii cei asemenea ţie”. Atunci împăratul a zis cu mânie: „Au, doară, diavol sînt eu?” Sfântul a răspuns: „Şi faptele tale şi numele tău te arată a fi diavol, că lucrezi cele diavoleşti şi numele tău se tîlcuieşte „împăratul diavolilor”. Deci bine te-a numit pe tine maica ta, Savorie, că eşti părtaş al diavolilor”.
Împăratul a zis către cei ce stăteau înainte: „Poftiţi pe maica mea să vină aici!” Şi maica sa venind, împăratul s-a sculat de pe scaunul său şi, dându-i ei cinstea ce i se cuvenea, a pus-o să stea aproape de el şi a zis: „Spune-mi, maica mea, care îmi este numele?” Iar maica sa a răspuns: „Porţi numele moşului tău, că moşul tău se numea Savorie şi tu ai, de asemenea, numele Savorie”.
Iar împăratul, arătînd cu degetul către sfinţi, a zis: „Dar aceştia spun cuvinte nelegiuite, că numele meu este diavolesc”. La aceste cuvinte maica sa a rîs, căci ea crezuse în Hristos, dar se tăinuia înaintea fiului său cel rău. Şi văzând împăratul pe maica sa rîzând, s-a înfuriat atît de tare, încît, năpustindu-se asupra ei, a început să o bată peste faţă. Iar ea, alergând, a căzut la picioarele Sfinţilor Mucenici şi, plângând, zicea: „Mântuiţi bătrâneţile mele, robii lui Hristos, căci cunosc, nu numai cu numele, ci, şi cu lucrul, că diavol şi satană am născut eu pe acest ticălos”.
Văzând împăratul că şi maica sa a crezut în Hristos, a osîndit-o şi pe dânsa să o arunce în cuptorul cel cu foc, împreună cu Sfinţii Mucenici. Şi chiar din ostaşii cei ce stăteau înainte, douăzeci şi opt la număr, au crezut şi toţi, împreună cu Achindin, Pigasie, Anempodist şi cu fericita maică a împăratului, au fost aruncaţi în cuptor. Acolo în foc rugându-se ei, şi-au dat sfintele lor suflete în mâna lui Dumnezeu. Şi cei vrednici au văzut o ceată de sfinţi îngeri împrejurul cuptorului, cântînd şi primind sufletele sfinţilor. Apoi, ieşind bună mireasmă mirositoare din trupurile mucenicilor şi stingându-se cuptorul, împăratul s-a dus la palat şi se risipiră toţi.
Atunci venind unii din cei credincioşi la cuptor, au găsit trupurile sfinţilor întregi şi nevătămate de foc şi, luîndu-le, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie

Viețile Sfinților, noiembrie