Pomenirea Părintelui nostru Martin, Episcopul Galiei (10 noiembrie)

Acest minunat Părinte Martin, a vieţuit în vremea lui Graţian şi Valentinian, împăraţii Romei, în anii de la Hristos 381. Fiind foarte iscusit şi curajos în războaie, împăratul l-a trimis cu cincizeci de mii de ostaşi şi cu toată tabăra împotriva barbarilor, care atunci ridicaseră război împotriva romanilor. Ducându-se Martin cu oastea lui aproape de tabăra barbarilor şi văzând mulţimea lor cea nenumărată, s-a temut foarte, atît el cît şi toată oastea lui, ca unii ce nu puteau să stea împotrivă la atîta mulţime de vrăjmaşi.
În vremea când Martin se afla în mare nedumerire şi întristare, neştiind ce să facă, s-a arătat înaintea lui un sărac, purtând haine vechi şi rupte, care cerea milostenie. Voievodului, văzându-l tremurând de frig şi flămând, i s-a făcut milă de dânsul, căci era foarte milostiv. Şi luîndu-l în cortul său, a tăiat o parte din porfira sa, adică din îmbrăcămintea sa cea voievodală şi de mare preţ pe care o purta, şi l-a îmbrăcat cu dânsa. Apoi i-a dat pâine de-a mâncat şi vin de-a băut.
După ce s-a înnoptat, de multă grijă a căzut pe aşternut, fără să doarmă şi, tocmai târziu, adormind puţin a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos, în chipul săracului pe care l-a miluit ziua, îmbrăcat cu partea de haină pe care i-o dăduse, şi a zis către dânsul: „Martine, pentru care pricină eşti atît de mîhnit?” Şi el a răspuns: „Pentru că nu pot să stau împotrivă la atîta mulţime de vrăjmaşi şi nu ştiu ce voi face”.
Atunci Domnul a zis către dânsul: „Îndrăzneşte şi nu te întrista nicidecum, nici să te înfricoşezi de vrăjmaşi, căci precum ieri M-ai văzut gol şi M-ai îmbrăcat şi, fiind flămând, M-ai hrănit şi însetat fiind, M-ai adăpat, întru acest chip voi da şi Eu ţie răsplătire şi te voi păzi de vrăjmaşii tăi. Pentru că aceştia, când vor vedea faţa Mea, se vor înfricoşa foarte şi vor cădea înaintea ta, făcându-ţi multe făgăduinţe şi daruri, şi vor cere pace; şi aşa te vei întoarce la Roma cu mare slavă şi cinste. Pe lângă acestea, îţi voi fi ajutător toată viaţa şi chiar după moarte te voi învrednici împărăţiei Mele”. Acestea zicându-i Domnul, stratilatul (adică generalul) deşteptân-du-se, s-a minunat de vedenia care a văzut-o şi a căpătat mare îndrăzneală.
Apoi dimineaţa, a poruncit să se înarmeze toţi ostaşii şi să iasă la război. Iar ostaşii, temându-se, au zis că nu sunt vrednici să facă război cu atîta mulţime de barbari.Dar voievodul mâniindu-se, a zis către dânşii: „Eu mă duc singur la război, iar voi rămâneţi, şi apoi veţi vedea de vă veţi putea izbăvi de vrăjmaşi fără povăţuirea şi ocârmuirea voievodului”. Atunci, căzând toţi înaintea lui, l-au rugat să nu mai ţină mânie, fiind gata să-l urmeze, ori spre viaţă, ori spre moarte.
Deci, înarmându-se, au ieşit cu toţii la război, şi cum l-au văzut vrăjmaşii de departe, s-au temut foarte fiindcă vedeau împrejurul oştirii romanilor nişte uriaşi înfricoşaţi înarmaţi, şezând în căruţe şi pe cai nenumăraţi. Acestea erau însă rânduielile Puterilor cereşti, pe care le-a trimis Dumnezeu Cel Preaînalt, ca să-i ajute lui Martin şi să-l păzească de vrăjmaşii lui, după cum i s-a făgăduit mai înainte.
Atunci ei îndată au trimis soli şi mijlocitori către voievod, rugându-l să facă pace. Dar el nu le primea nicidecum pacea, ci voia să ţină război. De care lucru înştiinţîndu-se barbarii, au trimis iarăşi la Martin alţi soli cu multe daruri, făgăduind să fie supuşii romanilor şi rugându-i să înceteze războiul. Astfel,
supunând pe barbari, s-a întors în Roma cu bucurie mare. Despre acestea înştiinţîndu-se împăraţii, au ieşit cu toţi sfetnicii spre întîmpinare, primindu-l ca pe un biruitor, cu mare slavă şi cinste.
Atunci fericitul Martin, povestind împăraţilor vedenia care a văzut-o şi toate cele întîmplate, a zis: „Un război înfricoşat ca acesta, nu l-am ţinut eu, ci Iisus Hristos, puterea cea nebiruită a creştinilor. Acela ne-a dat biruinţa aceasta. Pentru aceea, vă rog să-mi daţi voie să slujesc, cealaltă vreme a vieţii mele, lui Dumnezeu Care mi-a ajutat”. Iar împăraţii, auzind aceasta, s-au întristat şi i-au zis: „Noi voim să fii cu noi şi să-ţi dăm şi mai mari vrednicii şi cinste, după cum se cade ţie pentru biruinţa care ai cîştigat-o”. Dar binecuvântatul Martin a zis: „Aceasta socotesc eu mai mare decît orice vrednicie sau cinste, ca să-mi daţi voie să mă liniştesc şi să îngrijesc de mântuirea sufletului meu”. Iar împăraţii minunându-se de scopul lui vrednic de laudă şi plăcut lui Dumnezeu, i-au dat voie să facă ceea ce doreşte, rugându-l să le fie apărător şi ajutător în vremea necazului.
Deci, pururea pomenitul Martin, împărţindu-şi averile la săraci şi lepădându-se de lume şi de cele din lume, s-a dus într-un loc liniştit şi s-a făcut monah, dându-se cu totul la cugetarea şi citirea dumnezeieştilor Scripturi şi la nevoinţele pustniciei, făcându-se desăvârşit în toate faptele bune. Iar după ce, în vreme de şapte ani, s-a nevoit bine întru nevoinţele cele duhovniceşti, Sfântul Martin, după descoperirea lui Dumnezeu, s-a hirotonit episcop al Constantiei, o cetate a Galiei.
Deci, Sfântul luînd asupră-şi această sarcină mare şi grea a episcopiei, s-a dedat la mai multe nevoinţe, păscând ca un adevărat păstor oile lui Hristos cele cuvântătoare, la păşunea poruncilor Lui cele mântuitoare şi adăpându-le cu apa învăţăturii Sale celei dumnezeieşti, iar prin faptele sale cele îmbunătăţite, făcându-se pildă tuturor. Pentru aceea i s-a dat şi dar de la Dumnezeu ca să cunoască mai înainte cele viitoare, să învieze morţii, să izgonească diavolii şi să facă semne şi minuni vrednice de mirare, dintre care vom povesti puţine, spre încredinţarea celor multe.
Într-una din zile, Sfântul mergând pe drum, a întîmpinat un mort pe care îl duceau la groapă. Iar un om nedrept şi asupritor, nu-l lăsa să-l îngroape, zicând că-i este dator cu trei sute de galbeni. Atunci Sfântul a stat în loc şi a zis asupritorului: „Pentru ce nu laşi să îngroape mortul, pentru că, după cum aud, ţi-a dat banii ce-ţi era dator cu dobânda lor?” Iar acela a răspuns: „Nu mi-a dat nimic, că dacă mi-ar fi dat datoria sa, şi-ar fi luat zapisul”. Dar femeia celui mort zicea cu lacrimi: „Minte, stăpâne sfinte, că şi-a luat banii cu dobânda lor, dar fiindcă a avut scopul să ne asuprească, n-a voit să ne dea zapisul, zicând că s-a pierdut”. Iar Sfântul i-a zis: „Auzi că ţi-ai luat banii; lasă să îngroape mortul”. Iar el spunea că nu i-a luat.
Atunci Sfântul i-a zis: „Dacă va învia mortul şi va dovedi că ţi-ai luat banii, ce să pătimeşti?” Şi asupritorul, semeţindu-se, a zis: „Dacă va învia mortul, precum zici, să mor eu şi să trăiască el”. Dar el a zis aceasta căci nu credea că va învia mortul. Atunci Sfântul a zis către dânsul: „Nici mortul nu era de trebuinţă să învieze, nici tu să te pogori în iad, ticăloase. Dar de vreme ce tu singur din nenorocire ţi-ai ales moartea în locul vieţii şi nu laşi pe mort să-l îngroape, facă-se după cum ai voit”.
Zicând aceasta, s-a apropiat de mort şi a zis rugăciunea aceasta: „Doamne Dumnezeul nostru, martorul adevărului şi Mântuitorul nedreptăţiţilor, învierea morţilor şi dascălul viilor, Care singur cunoşti adâncurile inimii şi faci vii pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, porunceşte, întru numele Tău cel Sfânt şi înfricoşat, să se scoale mortul acesta, spre dovedirea adevărului şi spre întoarcerea celor ce stau înainte, văzând minunile Tale, să Te slăvească pe Tine, Unul, adevăratul Dumnezeul nostru în veci, amin”.
După aceasta, apucând de mâna dreaptă pe mort, o, minune, îndată a înviat mortul, şi şezând pe pat, a văzut pe asupritorul său stând în dreptul lui şi i-a zis: „Du-te om rău, în locul cel întunecos al muncii ce îţi este pregătit, căci pe mine care mă linişteam bine, m-ai supărat. Dar dreptul şi Sfântul Martin, cu rugăciunea sa către Dumnezeu, m-a luat de acolo, spre a te mustra pe tine pentru banii care ţi i-am dat şi tu n-ai voit să- mi dai zapisul, aşteptând moartea mea. Cu toate acestea, drept este Dumnezeu care răsplăteşte fiecăruia după faptele lui, şi degrabă face izbândă celor nedreptăţiţi”.
Acestea zicând, s-a sculat din pat şi, apropiindu-se către Sfântul, şi-a plecat capul până la pământ şi s-a închinat lui. Atunci, asupritorul îndată căzând jos, a murit. Iar femeia lui a strigat: „O, vai mie, de această înfricoşată schimbare a morţilor! Sfinte al lui Dumnezeu, dă-mi pe bărbatul meu, căci dau şi zapisul şi cele trei sute de galbeni cu dobânda lor şi multe altele”. Iar Sfântul i-a zis: „În zadar strigi, o, femeie, căci Domnul Care a înviat pe acesta a poruncit aceluia să moară, după cum însuşi a voit”. Atunci cei care stăteau înainte, văzând asemenea minuni, au slăvit pe Dumnezeu.
Altădată, iarăşi, trecând Sfântul printr-un oraş, a aflat într-un loc pe un tânăr spânzurat şi a zis celor de faţă: „Acest lucru rău s-a făcut din ispita diavolului”. Şi stând cu faţa către răsărit, a făcut rugăciune către Dumnezeu multă vreme. Apoi a zis: „Duhule necurat şi viclean, care ai îndemnat pe tânărul acesta să se spânzure, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, arată-te înaintea tuturor, ca să te vedem”.
Şi îndată dracul s-a arătat ca un copil de arap, ţinând în mâna lui o funie; iar ochii lui erau ca focul, buzele negre, dinţii albi, mîinile lungi, picioarele întoarse şi limba ieşită afară din gură, ca a unui cîine turbat. Şi i-a zis Sfântul: „Duhule necurat şi viclean, care este îndeletnicirea ta?” Acela a răspuns: „Lucrarea mea este să îndemn pe oameni să se spânzure, căci la această treabă m-a rânduit mai marele meu satana”.
Sfântul i-a zis: „Pentru care pricină ai îndemnat pe tânărul acesta să se spânzure?” Atunci dracul a început a prihăni pe cel spânzurat, zicând: „Omul acesta era mai înainte slujitor la idoli şi mai pe urmă s-a făcut creştin, însă nu petrecea după poruncile creştineşti pe care le-a primit de la învăţătorii creştinătăţii; ci făcea voile sale cele rele şi nu se gândea nicidecum la munca cea veşnică ci s-a dat cu totul la răutate, spurcându-şi grumazul sub jugul păcatului şi rănindu-se de la cap până la picioare, a pierdut nădejdea mântuirii sale. Pentru aceea am aflat bun prilej şi l-am îndemnat să se spânzure, ca să-l am pe dânsul împreună cu mine în muncă, căci aceasta este nevoinţa mea cea mare”.
Iar Sfântul a zis către drac: „Vicleanule şi ucigaşule, tu eşti şi viclean şi pârîtor; tu ai îndemnat pe acesta să se dea întunericului şi pierzării şi l-ai aşezat într-o ticăloasă stare; iar acum îl pârăşti că el s-a făcut pricinuitor ca să se spânzure, şi nu tu. Pentru aceasta îţi porunceşte Iisus Hristos, prin mine smeritul, să te duci să locuieşti la marginea pământului, până când va veni sfârşitul lumii, şi atunci să te pogori împreună cu tovarăşii tăi în iad, care este gătit pentru voi”. Şi îndată dracul s-a făcut nevăzut.
După acestea, Sfântul s-a apropiat de cel mort şi a zis rugăciunea aceasta: „Doamne Dumnezeul meu, Care ai nemăsurată milostivire şi noian nepovestit de îndurare, nu trece cu vederea zidirea mîinilor Tale, ci ca un bun şi iubitor de oameni, caută din Sfânta Ta înălţime şi înviază pe mortul acesta ca să mărească Preasfântul Tău nume, în vecii vecilor, amin”.
Apoi, îndată a înviat mortul şi, căzând la picioarele Sfântului, a zis: „Mulţumesc sfinte al lui Dumnezeu, că nu m-ai lăsat pe mine ticălosul în înfricoşatul şi groaznicul foc al iadului, şi te rog să mă povăţuieşti, ca să dobândesc mântuirea mea”. Atunci Sfântul i-a zis: „Fiule, de vreme ce ai cercat în noaptea aceasta pedepsele muncii şi ai văzut chinul care îl pricinuiesc păcatele omului, pentru aceasta pocăieşte-te după vrednicie şi plânge-ţi păcatele. Leapădă-te de dânsele, urăşte-le şi hotărăşte-te de astăzi înainte să te îndepărtezi de ele”. Dându-i canonul cel cuviincios şi povăţuindu-l mult cum să petreacă şi cum să facă lucrurile pocăinţei, l-a slobozit în pace.
Apoi Sfântul Martin fiind rugat de locuitorii din altă cetate să meargă să-i înveţe cele pentru mântuirea sufletului, a ieşit din eparhia sa şi s-a dus. Şi pe cale a aflat un alt om mort, pe care îl omorâse un balaur ce era încuibat în acel loc. Sfântul văzând pe mort a zis: „Acest rău l-a făcut vrăjmaşul nostru, diavolul”. Dar de vreme ce Sfântul în noaptea aceea a văzut în vedenie că un balaur înfricoşat s-a înălţat până la cer şi că, cu rugăciunea pe care a făcut-o el către Dumnezeu a căzut jos la pământ, pentru aceasta a lăsat drumul şi s-a dus acolo unde era încuibat balaurul, care, cum a văzut pe Sfântul, s-a înălţat în aer şi s-a făcut ca o boltă, deschizându-şi gura ca să-l înghită. Iar Sfântul a suflat în faţa lui, şi, o minune, a căzut la pământ şi a murit.
Atunci Sfântul călcând pe capul lui, a zis: Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur. După aceea s-a dus la cel mort şi, apucându-l de mână, a zis: „Iisus Hristos Care a înviat din morţi şi înviază pe cei morţi, să te învieze pe tine!”. Atunci îndată a înviat mortul şi căzând la picioarele Sfântului, i-a mulţumit şi l-a rugat să-l facă creştin, căci era închinător la idoli. Iar Sfântul învăţîndu-l mult, l-a botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, apoi l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi, învăţîndu-l toate tainele creştinătăţii, l-a slobozit cu pace.
După acestea, ducându-se în cetatea aceea la care a fost chemat, l-a întîmpinat în drum un biet sărac, care îi cerea milostenie. Făcându-i-se milă Sfântului, a zis către diaconul său – care era rânduit să miluiască pe cei ce aveau lipsă -, ca să-i dea bani cîţi are. Iar diaconul i-a dat numai jumătate din cîţi avea, iar pe ceilalţi i-a oprit ca să-i dea altor săraci. În seara aceea a găzduit la o femeie slujitoare de idoli foarte bogată, care avea locuinţa lângă drum. Ea, văzând pe Sfântul cu sinodia lui, l-a primit cu bucurie şi le-a pus masă îndestulătoare. Dar Sfântul n-a mâncat nimic, ci se ruga pentru mântuirea femeii.
La miezul nopţii, femeia s-a dus la Sfântul, acolo unde se ruga el, şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat să o facă creştină. Căci zicea: „Am văzut în vedenia mea un judecător înfricoşat, şezând pe un scaun preaînalt, şi o ceată de mulţi ostaşi stând împrejurul lui, către care se aduceau mulţi osîndiţi legaţi; pe unii dintre dânşii a poruncit să-i arunce în foc, pe alţii să-i muncească cumplit, iar în mijlocul lor stăteam şi eu legată şi tremuram. Unul din ostaşii judecătorului, venind la mine m-a întrebat pentru care pricină sunt legată. Eu i-am răspuns: „Nu ştiu”. „Dar ce-mi vei da mie, a zis acela, ca să te izbăvesc pe tine?”.
Eu i-am răspuns: „Îţi voi da ţie toate averile mele”. El mi-a zis: „Eu nu am trebuinţă de dânsele, ci numai să-mi dai făgăduinţă că te vei face creştină şi te voi izbăvi de legături şi de toate muncile ce ai să pătimeşti, de vei rămâne slujitoare de idoli. Eu i-am făgăduit că mă voi face creştină, numai să mă izbăvesc din mîinile acestui înfricoşat judecător. Acela mi-a zis iarăşi: „Fă jurământ în numele lui Iisus Hristos”. Eu i-am răspuns: „Pe Dumnezeul creştinilor, dacă mă vei izbăvi, mă voi face creştină!”. Atunci acela mi-a dezlegat legăturile cu care eram legată şi mi-a dat drumul. Pentru aceea te rog pe tine, sfinte al lui Dumnezeu, să mă faci creştină şi să mă înveţi cele pentru mântuirea mea, ca să nu cad în mîinile acelui înfricoşat Judecător, Care judecă cu dreptate şi nu caută la daruri, nici la faţa oamenilor.
Auzind Sfântul acestea, s-a bucurat foarte mult şi catehizând-o pe dânsa şi pe toţi oamenii casei sale, i-a botezat pe toţi în numele Sfintei Treimi. Apoi întărindu-i pe dânşii în frica lui Dumnezeu şi învăţîndu-i toate cîte erau de nevoie pentru mântuirea lor, se pregătea să plece. Iar femeia i-a adus un vas de aur de patru litre şi patru sute de galbeni, rugându-l ca să-i primească. Sfântul, ca să nu o mîhnească, i-a primit ca să-i dea la săraci şi rugându-se pentru dânsa, a plecat. Apoi a întrebat pe diaconul cîţi bani a dat acelui sărac, care a cerut milostenie.
Diaconul a răspuns: „Două sute de galbeni”. „Şi cîţi aveai?” El a răspuns: „Patru sute”. Atunci a zis Sfântul: „Puţin credinciosule, pentru ce nu i-ai dat patru sute, după cum ţi-am spus eu. Tu ai dat două sute săracului şi ai luat de la femeie patru litre de aur şi patru sute de galbeni. Dacă i-ai fi dat acele patru sute, ai fi luat îndoit aur. Deci, iată că ai păgubit pe săraci de patru litre de aur şi patru sute de galbeni, ai păgubit şi pe femeie de plata cea împătrită pe care avea s-o ia de la Dumnezeu, te-ai păgubit şi pe tine de ascultare”.
Când s-a apropiat de cetatea aceea la care se ducea, se auzeau cântece, veselii şi jocuri. Sfântul, stând, a ascultat mult timp. Apoi, cu multă întristare sufletească suspinând a zis către cei ce erau de faţă: „Vedeţi cum vrăjmaşul diavol se arată plăcut şi cum meşteşugeşte blestematul amăgirea, ca să piardă multe suflete? Vedeţi cum răpeşte mintea oamenilor de la pomenirea şi aducerea aminte de Dumnezeu, prin cântece, veselii şi jocuri? Căci mulţi din oameni, lasă cântările cele duhovniceşti şi se duc singuri, nechemaţi de nimeni, ca să audă cântecele cele diavoleşti. Având psalmii lui David cei preafrumoşi, cuvintele proorocilor şi ale Apostolilor cele de Dumnezeu insuflate şi cântările Bisericii noastre, lasă aceste ajutoare duhovniceşti şi aleargă la organe şi la cântece lumeşti, ca să facă voia diavolului”.
Zicând acestea Sfântul, a văzut o femeie împodobită cu multe podoabe şi împrăştiind mirosuri de aromate. Aceasta stătea în cale şi rîdea cu multă obrăznicie, iar prin semnele ce le făcea, chema pe oameni la păcat. Atunci Sfântul, umplându-se cu totul de lacrimi, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Dacă desfrânata aceasta se împodobeşte ca o mireasă spre a amăgi pe oameni ca să-i ducă la pierzare şi ca să facă plăcerea diavolului, cu cît mai vârtos se cuvine nouă să ne împodobim sufletele noastre cu fapte bune şi să ne păzim neîntinaţi de orice păcat, ca să plăcem lui Iisus Hristos, Mirele nostru, şi aşa să ne învrednicim a ne duce în cămara Lui de nuntă cea nestricăcioasă şi să împărăţim cu Dânsul în veci.
Auzind femeia aceea aceste dumnezeieşti cuvinte, a venit la pocăinţă şi, alergând, a căzut la picioarele Sfântului. Apoi, plângând cu lacrimi fierbinţi, a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, să nu te întorci de la mine ticăloasa şi netrebnica şi să mă laşi în tina cea necurată a fărădelegilor mele; te rog pe tine eu, nevrednica de viaţă, de vreme ce sunt împovărată de o mulţime de păcate şi vinovată de munca cea veşnică şi de toate înfricoşatele pedepse ale iadului, fie-ţi milă de mine păcătoasa şi deznădăjduita şi mântuieşte-mă!”
Sfântul, auzind acestea, a plâns şi el şi toţi cîţi erau acolo de faţă. Apoi, ridicând-o de la pământ, a zis către dânsa: „Să ai nădejde, o, femeie, şi să nu te deznădăjduieşti; căci mila lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, este nemărginită, şi-L voi ruga fierbinte pentru mântuirea ta. Dar şi tu să te pocăieşti din tot sufletul şi din inima ta, şi-ţi făgăduiesc că te va primi mult-înduratul Dumnezeu, ca pe fiul cel desfrânat şi ca pe păcătoasa din Evanghelie, şi-ţi va tămădui toate rănile sufletului tău, ca un vindecător al sufletelor şi al trupurilor noastre”. Astfel, cu învăţătura dumnezeieştilor lui cuvinte, a adus-o întru atîta umilinţă şi pocăinţă desăvârşită, încît, nu numai că s-a întors, dar a şi urît păcatele sale.
Deci, lepădându-se de lume şi mărturisind Sfântului toate păcatele sale şi fiind povăţuită de dânsul, a împărţit săracilor averea, şi s-a închis într-o chilie mică, unde plângea şi se tânguia pentru păcatele sale, zicând acestea: „Cîte izvoare, cîte râuri vor putea să-mi spele necurăţiile cele multe şi cîte lacrimi îmi trebuie a milostivi pe Dumnezeu, Dreptul Judecător, pentru atîtea şi atîtea fărădelegi pe care le-am săvârşit?
Apoi, punându-şi cenuşă, şi îmbrăcându-se cu sac, ruga pe Dumnezeu cu lacrimi astfel: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine păcătoasa şi să nu mă pierzi după fărădelegile mele, Stăpâne, nici să mă duci în adâncul iadului, pentru păcatele mele. Ci, ca un Bun şi Iubitor de oameni, mântuieşte-mă cu noianul milei Tale, că Tu eşti Cel ce ridici păcatele lumii”.
Atîta pocăinţă a făcut fericita Zoe – căci acesta era numele ei -, încît nu a încetat nicidecum a se nevoi cu posturi, cu privegheri, cu plecări de genunchi, cu rugăciuni, cu plânsete necontenite, în timp de doisprezece ani întregi. Astfel, cu pilda faptei bune, ea a adus pe mulţi la pocăinţă. Pentru aceea şi Domnul Cel mult milostiv, primind curata şi adevărata ei pocăinţă, nu numai că i-a iertat păcatele, ci i-a dăruit şi dar de tămăduiri; căci prin rugăciunile ei a tămăduit pe mulţi bolnavi de felurite boli. Aşa petrecând Sfânta Zoe, s-a odihnit în Domnul.
Tot timpul cît a petrecut Sfântul Martin în acea cetate, n-a încetat a semăna totdeauna sămânţa dumnezeiescului cuvânt, mai ales în inimile cele înţelenite şi sălbăticite ale cetăţenilor. Ajutându-i dumnezeiescul dar, a făcut multe şi mari fapte. Pentru că pe cei sălbatici i-a domesticit, pe cei mânioşi i-a îmblânzit, pe cei neînduraţi şi nemilostivi i-a făcut înduraţi şi milostivi, pe cei beţivi şi desfrânaţi i-a înţelepţit, pe cei necucernici i-a făcut cucernici, pe cei neînvăţaţi întru cele dumnezeieşti i-a învăţat şi i-a făcut să alerge la sfintele slujbe. Astfel, în scurt timp, pe toţi păcătoşii i-a adus la pocăinţă şi la îndreptare. După aceea s-a întors în eparhia sa, bucurându-se şi binecuvântând pe Dumnezeu.
Într-una din zile, trecând Sfântul printr-o cetate, a văzut un sărac pe care îl schingiuiau datornicii pentru trei sute de galbeni cu care era dator şi nu avea să-i dea. Făcându-i-se milă Sfântului de acesta, a rugat pe creditorii săi să se îndure şi să mai aştepte pe sărac că-şi va plăti toată datoria; iar ei nu voiau nicidecum. Pentru aceea, Sfântul, înălţîndu-şi mîinile şi ochii săi la cer, a zis: „Doamne, Cela ce ai plouat din cer mană în pustie şi ai hrănit pe poporul Tău patruzeci de ani şi prin apostolul Tău Petru ai scos statirul (banul) din gura peştelui, trimite şi acum dintru înălţime datoria săracului, spre slava Preasfântului Tău
nume. Că Tu eşti Dumnezeu singur preaslăvit şi minunat în toată lumea şi Ţie se cuvine slava în veci. Amin”.
Atunci, o, minune! Îndată s-a pogorît un porumbel şi a şezut pe umărul cel drept al Sfântului şi, prinzându- l cu mâna, s-a prefăcut porumbelul tot în aur. Apoi, luîndu-l Sfântul, l-a dus la un argintar şi i-a zis: „Primeşte porumbelul acesta ca amanet şi împrumută-mă cu trei sute de galbeni, iar mîine ţi-i voi da”. Argintarul minunându-se de îndemânarea şi priceperea meşterului care l-a lucrat, i-a dat trei sute de galbeni cu bucurie, nădăjduind că-l va stăpâni de tot. Iar Sfântul, luînd banii, i-a dat împrumutătorului aceluia şi a scăpat pe sărac de datorie.
A doua zi au venit la Sfântul nişte creştini din locuri depărtate şi, folosindu-se de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, i-au adus mulţi bani ca milostenie, pe care, primindu-i cu veselie, el i-a povăţuit precum se cădea, spre toate cele de trebuinţă pentru mântuire. Apoi, rugându-se pentru dânşii, i-a slobozit în pace. Şi îndată, ducându-se la argintar, a zis: „Ia-ţi, fiule, cele trei sute de galbeni şi încă alţi treizeci, pentru facerea de bine care mi-ai făcut, şi dă-mi amanetul”. Iar argintarul, mîhnindu-se, a luat banii şi i-a dat porumbelul cel de aur, pe care luîndu-l Sfântul şi înălţîndu-şi ochii la cer, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai auzit rugăciunea mea!” După aceea a zis către porumbel: „Du-te şi tu, pasăre, în cuibul tău”. Şi îndată a zburat porumbelul din mîinile lui. Argintarul, văzând această preaslăvită minune, a căzut la picioarele Sfântului şi a cerut să primească cele trei sute treizeci de galbeni ca să-i dea la săraci, zicând: „Destul îmi este mie, sfinte al lui Dumnezeu, că m-am învrednicit a vedea această mare şi preaslăvită minune”. Iar Sfântul, primindu-i, s-a rugat pentru dânsul, zicând: „Domnul să te miluiască pe tine, fiule, în ziua judecăţii!”
După acestea Sfântul, ducându-se într-o cetate în care erau mulţi elini, ca să-i înveţe şi să-i aducă la cunoştinţa de Dumnezeu, a aflat în cale pe un elin care stătea lângă asinul său ce murise. Iar acela cugeta în mintea sa că în deşert propovăduiesc creştinii cum că au să învieze morţii. Căci omul care moare şi i se strică trupul în pământ, cum este cu putinţă să învieze?
Şi apropiindu-se Sfântul de dânsul, a zis: „Pentru ce gândeşti, prietene, că morţii nu vor învia?” Iar slujitorul de idoli i-a zis: „Cum este cu putinţă să învieze aceia care au murit şi au putrezit în mormânt şi s-au făcut ţărână?” Sfântul a zis: „La Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi nici un lucru nu-I este Lui cu neputinţă!” Atunci slujitorul de idoli a zis: „Dacă îmi vei învia asinul acesta, voi crede şi eu că morţii vor învia. Pentru că Cel ce poate învia dobitocul acesta, poate să învieze şi morţii”.
Sfântul a zis către dânsul: „Dumnezeu nu are să învieze dobitoacele cele necuvântătoare, căci acelea nu merg la judecată, şi deci, nu vor învia; ci pe oamenii cei cuvântători îi va învia, căci are să-i judece şi să le ceară socoteală pentru lucrurile cele bune sau pentru cele rele ce au săvârşit şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui”. Iar elinul a zis: „Cine este Dumnezeul acela, Care, precum zici, va face acestea?” Sfântul a zis: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru mântuirea oamenilor”.
Păgânul a zis: „De ce n-a răsplătit acelora care I-au făcut rău?” Iar Sfântul a zis: „Nu le-a răsplătit îndată, căci a aşteptat pocăinţa lor, pentru bunătatea şi îndelunga Lui răbdare cea desăvârşită. Însă are să le răsplătească în viitor”. Atunci slujitorul de idoli a zis: „Nu este nevoie să vorbim aşa multe. Dacă vei învia asinul acesta, voi crede cele zise de tine”. Sfântul, înălţîndu-şi mîinile spre cer, a rostit rugăciunea aceasta: „Doamne Dumnezeul meu, Cela ce Te-ai făcut pricinuitorul mântuirii tuturor oamenilor, înviază şi vita aceasta, spre întoarcerea şi cunoştinţa omului acestuia, că prin minunea aceasta va cunoaşte Atotputernicia Ta şi va crede întru Tine”.
Cum a zis Sfântul aceasta, a înviat asinul şi a început a umbla. Iar păgânul văzând această preaslăvită minune, a căzut la picioarele Sfântului şi a zis: „Acum am cunoscut că Acesta este Dumnezeu adevărat şi Atotputernic; deci, te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, să mi-L arăţi pe El, ca să-I aud glasul şi să cred întru Dânsul”. Iar Sfântul a zis către dânsul: „Cel ce ne ascultă pe noi, smeriţii Lui robi, pe Hristos Îl ascultă. Căci Dumnezeu nu se vede de nimeni cu ochi trupeşti, ci cu cei sufleteşti se pricepe, cu mintea şi cu înţelepciunea. Pentru aceea şi tu, fiule, dacă doreşti să-L vezi, crede în El, şi-L vei vedea cu ochii tăi
cei înţelegători, şi vei trăi în veci”. Atunci acela a zis: „Rogu-te pe tine, stăpâne sfinte, să mergi în cetatea noastră ca să ne povăţuieşti la calea adevărului”.
Deci, având şi Sfântul acelaşi scop, s-a dus în latura aceea, împreună cu dânsul şi cu asinul cel înviat. Pe acesta văzându-l slujitorii de idoli, şi înştiinţîndu-se că l-a înviat Sfântul, în numele lui Iisus Hristos, pe lângă acestea auzind şi cuvântul lui Dumnezeu pe care îl propovăduia Sfântul, au crezut în Hristos până la o mie de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Apoi, învăţîndu-i Sfântul, i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Petrecând Sfântul Martin acolo multe zile, îi învăţa în fiecare zi până când au crezut şi ceilalţi slujitori de idoli şi s-au botezat şi ei, împreună cu femeile şi cu copiii lor, în numele Sfintei Treimi. După acestea, Sfântul, învăţîndu-i despre moarte, despre înviere şi judecata ce va să fie, despre muncă şi veşnicile bunătăţi ale împărăţiei cerurilor -, i-a întărit în credinţa lui Hristos, şi aşa s-a întors la episcopia sa, slăvind pe Dumnezeu.
În vremea morţii lui, Sfântul Martin a făcut şi o altă minune, cu care a pricinuit mare bucurie şi mângâier e eparhioţilor săi. Căci, fiind mare secetă în ţinutul lor, încît toţi erau în mare nedumerire şi mîhnire, chemându-i pe dânşii Sfântul, după ce le-a poruncit multe şi i-a sfătuit precum se cădea, le-a zis: „Să nu vă mîhniţi fiii mei, căci dimineaţă va trimite vouă Domnul ploaie, după cum doriţi”. După aceea, făcând rugăciune către Dumnezeu şi încredinţîndu-i pe dânşii sub acoperământul Lui, a adormit întru Domnul, în a zecea zi a lunii noiembrie.
Atunci s-au adunat din eparhiile vecine toţi episcopii şi preoţii, împreună cu tot clerul şi creştinii, şi, făcând priveghere toată noaptea, dimineaţa au ridicat sfintele moaşte, pe care, ducându-le cu lumânări, cu tămîieri şi cu cântări de psalmi afară din cetate, departe de o milă, le-au îngropat într-o biserică mucenicească. Apoi, când s-au întors înapoi, s-a umplut cerul de nori, şi au început fulgere şi tunete şi a plouat mult în locul acela, precum le-a făgăduit Sfântul. Iar de atunci până astăzi, se săvârşesc la mormântul lui multe tămăduiri, celor care vin la dânsul cu credinţă, întru slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine închinăciune în veci. Amin!

Viețile Sfinților, noiembrie