Sfântul Efrem Sirul – 28 Ianuarie

„Acest soi de draci numai cu postul si cu rugăciunea poate fi înlăturat.” (Marcu IX, 29)

Postul
Toţi sfinţii şi martirii Bisericii s-au nevoit întru cele ale postului. Postul este abţinerea voită de la unele mâncăruri grele în vederea întăriri capacităţii sufleteşti şi pentru înţelegerea unui eveniment sau fapt din viaţa Mântoitorului şi a istoriei mântuirii noastre. Postul s-a practicat şi este practicat aproape în toate religiile sub o formă sau alta în funcţie de continentul şi ţara respectivilor postitori. Postul religios, în afara Sfintei Scripturi, este săvârşit din poruncă omenească sau din necesităţi fizice. Postul biblic este rânduit de oameni aleşi ai lui Dumnezeu în vederea înţelegerii poruncilor şi descoperirii lui Dumnezeu. De aceea postul are o origine divină, un obiectiv: omul şi un scop: înţelegerea acţiunilor Celui atotputernic în lume.
Patriarhii Vechiului Testament, legiuitorul Moise, profeţi şi împăraţi se Pocăiau şi erau iertaţi de Dumnezeu prin practica postului. în Noul Testament, postul caapătă altă importanţă, practica lui se extinde, iar efectele sale sunt altele, directe asupra sufletului şi externe asupra trupului şi comunităţii omeneşti. Însuşi Domnul Iisus Hristos dă exemplu de trăitor şi postitor pe Sfântul Ioan Botezătorul (Luca VII, 33) şi în acelaşi timp Mântuitorul posteşte patruzeci de zile înainte de începutul propovăduirii (Matei IV, 3). Postul acesta petrecut, recomandat şi transmis Sfinţilor Apostoli are harul tămăduirii şi izbăvirii de cel viclean. De acum, postul nu mai este practică veche şi o ceremonie religioasă, aşa cum o considerau fariseii (I uca XVIII, 12), ci un mijloc de desăvârşire creştină, de curăţie sufletească, de întărire în credinţă, de unire cu Hristos, de unitate a obştii creştine. Postul creştin nu mai este fizic, ci un prilej de a înlătura ispita, a limpezi simţirile, a întări cugetul şi a da sănătate trupului, un post care cuprinde toată fiinţa omului. Mari trăitori în Hristos au fost şi postitori desăvârşiţi.
Printre aceştia şi Sfântul Efrem care ne-a lăsat in scris viaţa sa în Hristos, practica postului şi căile desăvârşirii.
Viaţa: Efrem se naşte în anul urcării pe tronul Romei a împăratului Constantin cel Mare (306), în localitatea Nisibi (Siria), dintr-o familie de creştini evlavioşi, care dau copilului o aleasă educaţie, iar episcopul Iacob îl ia sub ocrotirea sa. Efrem creşte în frică de Dumnezeu şi în respect pentru oameni şi doreşte cu toată sinceritatea viaţa călugărească de anahoret, dând dovadă de sinceră şi profundă ascultare.
Dotat intelectual, pregătit teologic, încă din tinereţe intră în lupta cu ereziile de toate categoriile, convingând pe mulţi de adevărul credinţei prin propria sa trăire şi experienţă. Episcopul Iacob de Nisibi văzând în Efrem o nădejde a Bisericii îl sfătuieşte să primească preoţia pentru rosturi înalte, dar el, cuviincios, refuză şi rămâne monah ascultător, primind doar diaconia. Părintele şi dascălul său îl ia la Sinodul I de la Niceea (3 25). Aici, Efrem-diaconul îşi întăreşte cugetul cu înţelepciunea Sfântului Atanasie cel Mare şi el diacon, îşi hrăneşte dorinţele sfinte din minunile Sfinţilor Nicolae şi Spiridon şi admiră suferinţele pentru Hristos ale dascălului Didim cel Orb şi alţii prezenţi la sinod împotriva lui Arie şi adepţilor acestuia în acelaşi timp.
Reîntors în patrie, perşii cuceresc Siria si este distrus oraşul Nisibi. în această situaţie, Efrem părăseşte locul natal şi se stabileşte la Edessa. Datorită culturii sale, autorităţii lui în credinţă şi dragostei sale pentru viaţa bisericeasca organizează o şcoală teologică, punând bazele învăţământului sirian. Pentru o cât mai temeinică pregătire, a vizitat celelalte şcoli, a făcut pelerinaje la Ierusalim şi în Egipt, a trecut prin aşezămintele Sf. Vasile cel Mare şi s-a consultat cu Sfântul Părinte în cele ale duhovniciei şi monahis-mului. Cu o asemenea experienţă, Efrem se face repede cunoscut şi respectat. Modest în viaţă, smerit din fire, postitor şi vrednic următor al trăitorilor pustiei, Efrem începe o activitate scriitoricească deosebită. Pentru drama prin care a trecut poporul său, sub proprii ochi, scrie „Poemele ni-sihiene , veşnicind astfel pe strămoşii săi, eroi şi martiri, în acelaşi timp.
Participând la discuţiile Sinodului I Ecumenic, cunoscător al ereziilor vremii, Sf. Efrem lasă in scris, în proză şi versuri, învăţătura sa despre Dumnezeu, Sfânta Treime, Iisus Hristos şi firile Sale, Sfânta Fecioară Maria, Sfânta Euharistie şi un tratat despre preoţie. De asemenea combate- ideologiile păgâne legate de zeităţi şi scrie despre Iulian Apostatul şi blasfemia sa. Alcătuieşte scrieri didactice pentru elevii şcolii, comentează aproape întreaga Sf. Scriptură pentru dreapta învăţătură şi lasă numeroase Imne şi poezii care, mai târziu, au fost traduse în diferite limbi şi au fost incluse în cântarea bisericească (mai ales pentru Postul Mare).
În afara acestei munci zilnice, el s-a nevoit şi în viaţa monahală respectând canonul lepădării de sine şi pravila călugărească, fiind exemplu de trăitor în Hristos, de postitor şi anahoret. Pentru aceasta, o parte din imnele sale sobre şi psalmii de pocăinţă au intrat în rânduiala Triodului, anume în Canonul Sfântului Andrei şi în Vecernia din Liturghia Darurilor mai-nainte sfinţite. Dar cea mai cunoscută rugăciune alcătuită de Cuvios este: „Doamne şi stăpânul vieţii mele…”. Sirienii au numit pe Sfântul Efrem rom „dascăl al luminii, stâlp al Bisericii, profet al sirienilor, harfă a Sfântului Duh” etc.
Aproape de sfârşitul vieţii, şi-a lăsat testamentul. A fost smerit din fire şi a rămas simplu monah, a fost hirotonit diacon deşi a fost numit stareţ şi a scris despre preoţie. A cerut să fie înmormântat tot simplu, iar după treizeci de zile, fraţii să-i facă pomană ,o sfântă jertfă , căci cei adormiţi sunt ajutaţi de către cei vii, arăta Sfântul. în ultimele zile ale vieţii, semenii săi au fost loviţi de o secetă cumplită urmată de boli şi molime ucigătoare. El a dat tot avutul săracilor şi celor neputincioşi. A trecut către Domnul senin şi încrezător in viaţa de veci, in ziua de 9 iunie 373.
Pomenirea sa se săvârşeşte la 28 Ianuarie şi este cinstit de întreaga ortodoxie in general şi de şcolile teologice în special. Opera sa vorbeşte despre cel ce a fost şi va dăinui până la sfârşitul veacurilor. Cinstirea sa a căpătat incă de la început şi culoare patriotic-naţională pentru întâia cronică şi dramă a celor din Nisibi scrisă de către Cuvios. Să-l rugăm să mijlocească pentru noi la Dumnezeu mai ales în vremea Postului celui Mare, ca să putem înţelege răscumpărarea adusă de Hristos cel răstignit şi înviat. Să pomenim pe Sfântul Efrem prin propriul său imn de smerenie, psalm de umilinţă şi mărturisire sinceră pentru toţi:
«Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii fără rost nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului curat, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.
Aşa, Doamne, împărate, dă-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.» Amin!

Pagini din Vieţile Sfinţilor, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamţ, 2012