Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Episcopul Pentapolei, canonizat în anul 1961 (9 noiembrie)

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită „Noua Mănăstire”, primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa.
După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.
Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunele Maicii Domnului.
Aici a fost cîţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osîndirea celor din jurul său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc.
Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încît toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi – mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mănăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încît toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui.
Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influienţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsînd în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atît pe el, cît şi mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie