Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscop de San Francisco (2 iulie)

Fericitul ierarh Ioan s-a născut în anul 1896, în satul Adamovka din provincia Harkov, în familia de nobili ucraineană Maximovici, fiind botezat cu numele de Mihail. Educaţia secundară a făcut-o la şcoala militară din Poltava, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Harkov. În timpul războiului civil care a urmat după revoluţia bolşevică, familia sa a fost evacuată la Belgrad, unde Mihail şi-a terminat studiile de teologie. În 1926, el a fost tuns monah de mitropolitul Antonie Hrapovitsky, unul din cei mai străluciţi ierarhi ruşi care a reuşit să scape din vâltoarea revoluţionară. Primind numele Sfântului Ioan de Tobolsk – un strămoş al său, prăznuit la 10 iunie -, noul călugăr a fost imediat instalat ca şi profesor şi spiritual al Seminarului sârb din Bitola, unde a influenţat puternic elevii săi prin viaţa sa ascetică şi atenţia sa părintească. După ce inspecta dormitoarele, el îşi petrecea noaptea în rugăciune şi nu îşi îngăduia decât o oră sau două de odihnă, aşezat sau îngenuncheat înaintea icoanelor. De altfel, el recunoştea singur că, după ce a fost călugărit, nu s-a mai întins niciodată ca să doarmă. El nu mânca decât o dată pe zi, puţin înainte de miezul nopţii, iar în timpul Postului Mare nu se hrănea decât cu pâinea de la altar, petrecând prima şi ultima săptămână a postului ajunând cu totul.
În 1934, el a fost hirotonit episcop, în pofida reţinerilor sale, şi fost trimis la Shanghai, în China, unde s-a angajat cu totul în susţinerea şi consolarea mulţimii de refugiaţi ruşi. El a început prin a împăca ortodocşii de diferite naţionalităţi, care erau împărţiţi prin certuri de jurisdicţie, şi a organizat ajutorul pentru cei mai săraci. În orice vreme, el mergea pe străzi pentru a aduna copiii bolnavi şi orfani, atât ruşi, cât şi chinezi. Orfelinatul pe care l-a întemeiat, având ca ocrotitor pe Sfântul Tihon de Zadonsk, a început cu opt copii şi adăpostea 3500 atunci când sosirea comuniştilor a obligat comunitatea să se refugieze la început pe o insulă din Filipine, apoi în Statele Unite.
În pofida multelor sale sarcini pastorale, Sfântul Ioan continua şi chiar înăsprea nevoinţa sa. El slujea în fiecare zi Sfânta Liturghie. Afectat de ulcere la picioare, el a refuzat să fie operat, iar când s-a supus în cele din urmă presiunilor credincioşilor din parohia sa, în aceeaşi seară în care a avut loc operaţia, el a venit în biserică pentru a sluji privegherea Inălţării Sfintei Cruci. Mulţumindu-se cu veşmintele cele mai smerite, nu se încălţa decât cu sandale uşoare, pe care le lăsa adeseori la câte un sărac şi slujea întotdeauna cu picioarele desculţe, spre marea uimire a unora. Râvnind spre Dumnezeu printr-o nevoinţa la fel de aspră ca şi a părinţilor de demult, el a primit darul înainte-vederii, pe care îl folosea, cu discernământ, pentru mântuirea şi întărirea sufletelor. Cea mai mare parte a timpului o petrecea vizitând bolnavii, pentru a le aduce Sfânta împărtăşanie şi mângâierea prezenţei lui Dumnezeu. El nu dispreţuia nici deţinuţii, nici bolnavii mintal, iar ei îl primeau cu linişte şi bucurie şi îi ascultau cu atenţie cuvintele.
În vremea ocupaţiei japoneze, atunci când colonia rusă din Shanghai era ameninţată permanent, curajosul ierarh şi-a asumat conducerea ei, cu pericolul pierderii vieţii, şi a continuat să-şi viziteze turma, chiar în mijlocul nopţii şi în cartierele cele mai periculoase. Odată cu sosirea comuniştilor, în 1949, refugiaţii ruşi din Shanghai -în număr de 5000 – au fost evacuaţi într-o insulă din Filipine, expusă periodic taifunurilor. Dar, protejată de rugăciunile păstorului său, tabăra de refugiaţi a fost ferită de acestea pe parcursul celor 27 de luni ale şederii lor acolo. O singură dată au avut ocazia refugiaţii să vadă taifunul, dar atunci acela şi-a schimbat direcţia şi a ocolit insula. Iar la puţină vreme după ce majoritatea lor au părăsit tabăra, un taifun cumplit a măturat totul în cale de pe insulă.
Reuşind să obţină autorizaţia de emigrare în Statele Unite pentru turma sa, neobositul păstor a fost numit arhiepiscop pentru Europa Occidentală al Bisericii Ruse din Exil (1951). A avut scaunul său la început la Paris, după aceea la Bruxelles. Nelimitându-se numai la nevoile pastorale ale emigranţilor ruşi, el a arătat un interes viu pentru restaurarea Ortodoxiei în Occident şi a manifestat o adâncă evlavie pentru sfinţii apuseni anteriori schismei, a căror pomenire s-a străduit să o reintroducă în slujbe. În Europa, ca şi în China, iar apoi în Statele Unite, fericitul a continuat să se poarte ţinând seama doar de poruncile dumnezeieşti, fără a lua în considerare convenţiile sociale, ceea ce i-a atras critica unora, dar a făcut să fie admirat de către alţii ca şi un „nebun pentru Hristos” al vremurilor noastre. într-o zi, un preot catolic, voind să dovedească credincioşilor săi că sfinţenia nu este deloc ceva ce ţine de trecut, a exclamat în predica sa: „Voi cereţi dovezi, voi spuneţi că astăzi nu se mai întâmplă minuni, că nu mai sunt sfinţi. De ce să vă aduc dovezi teoretice, când acum pe străzile Parisului umblă un sfânt: Sfântul Ioan cel desculţ!”
Nu le era uşor celor comozi să trăiască alături de un asemenea om, care trăia în acelaşi timp în lumea de aici şi în împărăţia cerească. Unul din ucenicii săi îşi amintea că sfântul „îi extenua în rugăciune” cu slujbele sale prelungite. Era foarte sever şi pretenţios cu preoţii şi cu toţi cei ce slujeau în biserică. În acelaşi timp însă, unii din cei credincioşi l-au văzut înconjurat de lumină în timpul slujbei sau ridicat de la pământ.
În 1963 a fost trimis în grabă la San Francisco pentru a readuce pacea în sânul comunităţii ruse, dezbinate în legătură cu construcţia catedralei de acolo. Proorocind cu mult timp înainte ziua mutării sale la Domnul, a adormit în pace la 2 iulie (19 iunie pe calendarul vechi) 1966, la Seattle. Deşi legile americane nu permiteau înmormântarea unui episcop în catedrala zidită de el, sfântul s-a arătat iarăşi mai presus de legile omeneşti – ca şi atunci când a reuşit să-şi aducă turma sa din Filipine în America – şi în cazul său s-a făcut o excepţie unică, ca mărturie a cinstei de care se bucura. Sfintele sale moaşte stau ca mărturie a sfinţeniei sale în catedrala din San Francisco şi numeroşi sunt cei care adeveresc că au primit ajutor de la Sfântul Ioan după mutarea sa la Domnul.
Un soldat ortodox credincios care a fost chemat să lupte în Vietnam, a luat o fotografie a sfântului pe care a lăsat-o o vreme sub mitra acestuia de la mormânt. Purtând această fotografie la piept, el a scăpat de trei ori de la moarte sigură: odată când tot detaşamentul său a pierit într-o misiune de recunoaştere, altădată, când a rămas singurul nevătămat după ce o mină a explodat în baraca lor, iar altădată când s-a salvat dintr-o capcană a inamicului.
Nenumărate sunt mărturiile despre minunile pe care Sfântul Ioan le-a săvârşit şi le săvârşeşte necontenit, adeverind că Cel ce îl preamăreşte pe el, Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie