Sfântul Mucenic Iachint (3 iulie)

Pe când Traian împărăţea în Roma, se făcuse prigoană mare împotriva creştinilor, pentru că era dată poruncă împărătească, ca toţi cei ce sunt sub stăpânirea lui să aducă jertfa zeilor; iar cei ce nu vor voi să facă aceasta să fie daţi la munci. În acea vreme era în palatele împărăteşti un tânăr ales, anume Iachint, de neam din Cezareea Capadociei, având vârsta de 20 de ani. Acesta stătea totdeauna înaintea feţei împăratului, fiind cu dregătoria postelnic. El era cu viaţă şi credinţă întreg înţeleaptă, creştin adevărat, slujind în taină lui Hristos Dumnezeu şi împodobindu-se cu curăţia, cu înfrânarea, cu blândeţea şi cu toate lucrurile cele bune.
Şi sosind o prăznuire oarecare a necuraţilor zei, împăratul Traian cu tot poporul aducea jertfe idolilor. Dar Iachint, tânărul cel frumos, nu s-a dus cu împăratul la idoli, ci a rămas în palatele împărăteşti, unde, intrând într-o mică odaie osebită, se ruga cu dinadinsul către adevăratul Dumnezeu. Văzând aceasta un alt tânăr de o vârstă cu dânsul, anume Urvechie, care avea aceeaşi rânduială de postelnic, şi auzind rugăciunea lui, s-a dus de a spus împăratului cum că Iachint, călcând porunca împărătească, se roagă unui oarecare Iisus Hristos, numindu-l Dumnezeu. Iar împăratul Traian tocmai prânzea înaintea poporului la acea necurată prăznuire; şi poruncind să aducă acolo pe Iachint, împăratul i-a dat din cărnurile cele jertfite idolilor, porun-cindu-i să mănânce înaintea lui. Dar Iachint, viteazul ostaş al lui Hristos, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către împărat: „Să nu-mi fie mie, cel ce sunt creştin, a mânca acele bucate necurate. Eu aş fi voit ca şi tu să te depărtezi de înşelăciunea idolească, de diavoleasca prăznuire şi de necuratele jertfe, şi să cunoşti pe Unul adevăratul Dumnezeu şi Aceluia să-I slujeşti”.
O îndrăzneală ca aceasta a tânărului Iachint văzând-o toţi cei ce prânzeau cu împăratul şi cei care îi stăteau înainte, s-au mâniat asupra lui cu iuţime. Iar împăratul a zis către dânsul: „Iachinte, tinereţile tale te fac mândru, şi tu, nevrednicule, mă înveţi pe mine ca să nu slujesc zeilor părinteşti, ci unui Hristos oarecare, pe Care nici noi nu-L ştim, nici părinţii noştri nu L-au ştiut”. Sfântul Iachint a răspuns: „Nu-L ştii, pentru că eşti nevrednic de cunoştinţa Lui. Acela este Dumnezeu adevărat, Cel ce a făcut cerul, pământul şi marea şi toate cele dintr-însele; Cel ce a orânduit luminătorii cei cereşti spre luminarea oamenilor şi a zidit pe om după chipul Lui. Cu adevărat spui că nu-L ştii pe Acela, pe Care nici părinţii tăi nu L-au cunoscut, fiind fii ai mâniei. Iar eu, fiind născut şi crescut din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos, sunt învăţat a-I sluji şi a mă închina Lui”.
Iar împăratul, mâniindu-se pentru un răspuns ca acesta al sfântului, a poruncit slugilor care stăteau înainte să-l bată peste gură. Iar aceia repezindu-se îndată asupra mucenicului lui Hristos, nu numai îl loveau tare peste gură şi peste obraz, dar îl călcau şi cu picioarele cumplit, fiind căzut la pământ, şi-i ziceau: „De ce răspunzi împăratului cu aşa îndrăzneală?” Apoi împăratul a poruncit să înceteze a-l bate; şi sfântul zăcea la pământ, neputând să se scoale de cumplitele lovituri şi de călcările picioarelor. Iar Traian a poruncit să bage cu sila în gura sfântului, mâncări din cele jertfite. Dar sfântul mucenic al lui Hristos, strângându-şi tare gura şi dinţii, n-a lăsat nicidecum să i se pună în gură spurcăciunea jertfită a idolilor. Deci împăratul a poruncit să-l lege cu legături de fier, să-i bage picioarele în obezi şi să-l închidă în temniţă.
Iar a doua zi, împăratul cu poporul, săvârşind acelaşi praznic spurcat, a poruncit să se pună înaintea lui toate uneltele cele de mun-cire, apoi să aducă din temniţă pe mucenicul Iachint, la cercetare. Şi adus fiind sfântul, Traian a zis către dânsul: „O, tânărule, oare te vei supune poruncii noastre, sau vei petrece încă în împotrivire? Văd că gândul tău cel mândru te va aduce la chinuri amare, dar ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor, ca să nu pieri rău”. Iar robul lui Hristos, rămânând tare ca un diamant cu trupul şi cu sufletul şi având în ajutor puterea lui Dumnezeu, a zis lui Traian: „Eu sunt creştin! Cinstesc pe Hristos şi Aceluia mă închin. Deci, mă aduc pe mine însumi jertfă vie, iar diavolilor tăi nu voi jertfi şi nu mă tem de îngrozirile tale. Eu n-am nici o grijă de chinuri şi nu vei putea să mă pleci păgânătăţii tale, pe mine care sunt rob al lui Hristos. Nici nu mă vei înşela, ca pentru viaţa cea de scurtă vreme să las viaţa cea veşnică; deci fă ceea ce voieşti!”
Şi umplându-se împăratul de mânie, a poruncit ca întâi să întindă la pământ pe acel sfânt tânăr şi să-l bată multă vreme, fără de cruţare; apoi să-l pună la muncire, spânzurându-l şi strujindu-i trupul cu unghii de fier. Iar mucenicul, răbdând cu vitejie, striga către împărat: „Sunt creştin! Sunt robul lui Hristos şi nu mă voi lepăda de El. Iar tu, muncindu-mă pentru Hristos, îmi faci mult bine. Deci, scorneşte încă şi mai multe chinuri împotriva mea. Eu doresc a pătimi mai mult pentru Domnul meu, până ce voi birui prin răbdarea mea tirania ta, cu ajutorul Stăpânului meu Hristos, Care ajută tuturor celor ce cu credinţă cheamă preasfânt numele Lui”.
Şi fiind ceasul al şaptelea şi toţi cei din privelişte minunându-se foarte mult de răbdarea mucenicului, împăratul a poruncit să-l ia de la muncire şi, legându-l, să-l ducă iarăşi în temniţă. Şi a poruncit străjerilor să nu-i dea altă hrană şi băutură decât numai din cele jertfite idolilor, ca, astfel, fiind silit de foame şi de sete, să guste din ele. Iar străjerii îndeplineau porunca împăratului, căci aduceau în toate zilele mâncăruri din jertfele idoleşti şi le puneau înaintea sfântului în temniţă. Dar, venind dimineaţa, le găseau pe toate întregi, de vreme ce sfântul mucenic nu voia nici măcar să se uite spre acele mâncăruri jertfite idolilor, ci îi erau ca o urâciune pângărită.
Deci petrecând el multe zile în foame şi în sete, se ruga neîncetat lui Dumnezeu şi se veselea cu duhul, ca la un ospăţ prea îndestulat, pentru că era hrănit cu darul Sfântului Duh. Iar Traian, trimiţând slujitorii săi, întreba pe străjeri dacă Iachint gustă din jertfele puse înainte. Iar aceia îl încredinţau că nici cu degetul nu se atinge de cele ce i se aduc lui, ci se bucură, petrecând fără hrană şi băutură, şi face rugăciuni către Dumnezeul său. Iar Traian, auzind aceasta, se mânia împotriva străjerilor, socotind că-i aduce hrană altcineva. Deci, îi îngrozea cu moartea pe acei străjeri, iar aceia îl încredinţau cu jurământ, că nimeni altul nu vine la dânsul, deoarece ei păzesc temniţa cu dinadinsul, nelăsând să se apropie cineva.
Şi trecând 38 de zile, unul din străjeri a intrat, după obicei, în temniţă, aducând cele jertfite idolilor, ca să le pună înaintea mucenicului. Şi a văzut străjerul acela temniţa plină de o lumină negrăită şi doi îngeri stând lângă sfântul răbdător de chinuri. Unul acoperea trupul sfântului cu o haină prealuminoasă, iar altul îi punea pe cap o cunună preaminunată. Aceasta văzând-o străjerul, s-a umplut de mare frică şi, aruncând cele aduse, a alergat la împărat şi i-a spus ceea ce a văzut. Iar împăratul nu credea cele spuse, socotind că sunt oarecare năluciri făcute prin vrajă. Deci voia să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos cu munci mai cumplite.
După două zile, Traian şezând la judecată, a trimis la temniţă să-l scoată pe cel legat la muncire, zicând: „Să văd cum îi va ajuta Hristos! Oare îl va scoate pe el din mâinile mele?” Şi intrând slujitorii în temniţă, au găsit pe sfântul mucenic sfârşit în Domnul, iar îngerii în chipul unor tineri prealuminoşi stăteau împrejurul lui, ţinând în mâini lumânări. Şi se umpluse temniţa de nespusă lumină şi de bună mireasmă negrăită, iar slujitorii, fiind cuprinşi de frică, au fugit din temniţă şi au spus acestea împăratului. Atunci împăratul umplându-se de ruşine şi de mânie, a trimis mai mulţi slujitori ca să scoată afară din temniţă trupul cel mort. Iar aceia, intrând în temniţă, n-au văzut nimic altceva decât pe cel mort zăcând şi l-au scos afară. Deci împăratul a poruncit ca acel cinstit trup al mucenicului să-l scoată afară din cetate şi să-l arunce în loc pustiu spre mâncarea fiarelor, a câinilor şi a păsărilor. Apoi a poruncit şi străjerilor să vegheze de departe, ca să nu-l fure creştinii. Astfel zăcea trupul cel mult pătimitor, nevătămându-se de nimic, pentru că-l păzea îngerul lui Dumnezeu.
Iar într-o noapte, arătându-se îngerul unui preot cinstit, cu numele Timotei, care era rudenia mucenicului, i-a poruncit să ia trupul sfântului. Acela, luând nişte credincioşi, s-a dus la locul acela pustiu în întunericul nopţii şi a luat acel sfânt trup, nefiind nimeni să-l oprească, şi l-a dus în casa sa, într-o cameră dinăuntru, învelindu-l cu pânză curată cu aromate. Acolo aprinzând în toate zilele o făclie lângă racla lui, îl cădea cu tămâie.
Şi trăind preotul acela câţiva ani, când era aproape de sfârşitul său, a încredinţat moaştele sfântului mucenic unei văduve bătrâne şi cu viaţă sfântă. Aceea, luând cu bucurie acea vistierie fără de preţ, o păzea la sine cu cinste. Şi în toate zilele aprinzându-i candela şi cădindu-l cu tămâie, ieşea din sfintele lui moaşte o bună mireasmă, care umplea camera aceea. Dar femeia aceea n-a spus nimănui de moaştele sfântului, de vreme ce toată cetatea slujea idolilor, ci ea singură se ruga cu lacrimi lângă dânsele ziua şi noaptea.
Iar după ce a trecut multă vreme şi când văduva aceea era aproape de sfârşit, s-a întâmplat unui bărbat din cei vestiţi, că a orbit de ochi din durerea capului. Şi nu a văzut lumină vreme de un an şi nu putea să afle nici un ajutor de la doctori. Aceluia arătându-i-se noaptea în vis, Sfântul Mucenic Iachint i-a zis: „O, omule, voieşti să te tămăduieşti de durere şi de orbirea ochilor?” Iar acela a întrebat: „Cine eşti tu, cel ce- mi grăieşti aceasta?” Răspuns-a sfântul: „Eu sunt Iachint, robul lui Hristos, doctor a toate bolile”. Omul acela i-a zis: „Mă rog ţie, ia toată averea mea câtă o am, numai fă-mă să văd lumina, de vreme ce sunt în primejdie şi în durere, petrecând în întuneric”. Iar Sfântul Iachint i-a zis: „în dar te va tămădui Dumnezeul meu, numai să faci ce-ţi voi porunci ţie. Să iei trupul meu, care este la cutare văduvă care petrece aproape de tine, şi să-l trimiţi în patria mea, în ţara Capadociei, în cetatea Cezareei. Iar ochii tăi să-i ungi cu untdelemn din candela care arde lângă racla mea, şi apoi vei vedea”. Şi sculându-se bărbatul acela din patul său şi crezând acelei vedenii, a mers – dus fiind – în casa văduvei şi i-a spus ei arătarea şi porunca mucenicului. Iar văduva aceea, băgându-l pe el în camera cea dinăuntru, în care zăcea sfântul, i-a dat untdelemn din candelă, cu care, ungându-şi ochii cei orbiţi, îndată a căpătat vederea.
Dar uitând el de porunca dată lui de sfânt şi trecând câtăva vreme, s-a pus iarăşi o ceaţă întunecoasă pe ochii lui şi a orbit. Atunci el s-a dus iarăşi la moaştele sfântului mucenic, cerând tămăduire. Şi intrând în camera aceea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Cel ce a batjocorit, batjocorit a fost”. Iar el, căzând înaintea moaştelor sfântului, grăia cu lacrimi: „O, plăcutule al lui Dumnezeu, dă-mi vedere acum şi îndată voi împlini ceea ce mi s-a poruncit de tine”. Apoi, sculându-se, şi-a uns ochii săi iarăşi cu untdelemn din candelă şi a văzut şi mai luminos, căci nu numai ochii trupeşti i s-au deschis, dar şi cei sufleteşti. Deci, crezând în Hristos, s-a luminat cu Sfântul Botez.
În acel timp, a murit acea văduvă fericită, iar bărbatul cel nou luminat a luat racla cu moaştele sfântului şi, pecetluind-o, a trimis-o cu oameni credincioşi în Cezareea Capadociei. Şi le-a poruncit ca, atunci când se vor apropia de cetate, să lase liberi catârii care trăgeau căruţa cu moaştele sfântului, să meargă în voie şi unde se vor opri, acolo să pună moaştele sfântului, pentru că aşa i-a poruncit sfântul în vedenie. Deci când oamenii cei credincioşi trimişi cu moaştele au ajuns la cetatea Cezareei Capadociei şi erau aproape de porţile ce se chemau „Sevastieneşti”, au lăsat catârii în voie. Iar aceia, nefiind duşi de nimeni, au mers la casa aceea unde s-a născut mucenicul, dar acum părinţii lui se mutaseră din viaţa aceasta. Şi adunându- se toţi credincioşii câţi erau atunci în cetatea aceea şi umplându-se de multă bucurie pentru venirea mucenicului la dânşii, au pus cu cinste în casa aceea sfintele lui moaşte într-o raclă de marmură, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Mucenicul lui Hristos, Iachint, s-a sfârşit la Roma în trei zile ale lunii iulie – omorât fiind cu foamea şi cu setea, dar fiind hrănit cu credinţa, cu rugăciunea şi cu darul Sfântului Duh -, stăpânind în acea vreme păgânul împărat Traian, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie