„Orbirea sufletească, o „afecțiune” aparent ușoară”

Duminica vindecării orbului din Ierihon – „Orbirea sufletească, o „afecțiune” aparent ușoară”. Iubirea de oameni și credința puternică – A nu fi orb sufletește.

„Din Evanghelia vindecării orbului din Ierihon înțelegem cu prioritate că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferință și răspunde la rugămintea celui bolnav: ‘Fie-Ți milă de mine!’ (Luca 18, 38) sau ‘Miluiește-mă!’, mai ales când credința acestuia este puternică și rugăciunea lui este stăruitoare. Iisus Se oprește din drumul Său ca să-i vindece pe oameni de boală, înnoind astfel calea sau sensul vieții lor. În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar și pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus și orbului din Ierihon.” Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii ortodoxe Române.

Vindecarea orbului din Ierihon

Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care este relatată vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului, este plină de cugetări duhovnicești. În mod deosebit, în Evanghelia de astăzi, sunt evidențiate iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos, precum și credința puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece.

Duminica vindecării orbului din Ierihon a adunat în sfânt lăcașul de cult de la Săvinești, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, numeroși credincioși și enoriași ai parohiei. Aceștia au luat parte la Sf. Liturghie  oficiată de părintele paroh Petru Munteanu, avându-l alături pe părintele diacon Dimitriu Sîrghie Daniel, de la Parohia „Înălțarea Domnului” din Pașcani.

Ca în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, răspunsurile la strană au fost date de membrii corului săvineștean, care sunt nelipsiți de la slujba duminicală.

Citiți și „Hristos îți spune: tu ai toate șansele, tu ai toate binecuvântările, tu ești unic”.

În Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon), credincioșii au fost îndemnați să se ferească de păcatele care aduc orbirea duhovnicească… Mai ales în această perioadă a postului Nașterii Domnului, când cu toții se pregătesc pentru a-L primi pe Cel care este numit și „Lumina lumii”, Mântuitorul Iisus Hristos.

Iubirea de oameni și credința puternică – A nu fi orb sufletește

În această duminică s-a dat citirii pericopa Evanghelică de la Luca (18, 35-43), care face referire la Vindecarea orbului din Ierihon. Vom înțelege din cuvintele Sfintei Evanghelii două lucruri de mare folos. Întâi, cât de mare și nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Și, al doilea, cât de mare și puternică a fost credința orbului din Ierihon.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de părintele diacon Dimitriu Sîrghie Daniel. Pornind de la pericopa evanghelică citită, părintele diacon a reliefat în omilia sa stăruința în credința sa a bărbatului orb, precum și nădejdea acestuia în ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

„Episodul relatat în Sfânta Evanghelie în Duminica a XXXI-a după Rusalii  este urmat la scurt timp de intrarea triumfală a Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Astfel, la intrarea în Ierihon, Mântuitorul este întâmpinat de un orb, cu numele Bartimeu (cf. Mc. 10, 46), după cum ne spune Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul X, vers. 46, care cere în mod insistent să fie vindecat. În ciuda celor care doreau să-l oprească, Bartimeu strigă cu putere către Hristos: „Iisuse, Fiul lui David, mi­luiește-mă”. Este un strigăt plin de nădejde, este un strigăt al neputinței sale, dar și un strigăt al dorinței de a fi vindecat și de a vedea. 

Chiar dacă inițial Mântuitorul nu răspunde la cererea sa, iar cei de alături îl îndeamnă să nu mai strige, orbul strigă și mai mult, și mai tare, crezând în adâncul sufletului său că Cel Care trece prin apropiere are putere să vindece și neputința sa. Mântuitorul Iisus Hristos se oprește și îl întreabă ce voiește să îi facă, de ce anume are nevoie. Atunci acel orb îi răspunde hotărât: „Doamne, să văd!”

Nimic nu l-a oprit pe orb să obțină ceea ce dorea

În continuarea omiliei sale, părintele diacon a accentuat încrederea și tăria de are a dat dovadă orbul Bartimeu, din Ierihon:

„Chiar dacă evanghelistul nu realizează o analiză asupra cauzelor ce au determinat orbirea acestui bărbat, cazul orbului Bartimeu, alături de alți orbi vindecați de Mântuitorul, constituie o dovadă de bărbăție și încredere în puterea lui Dumnezeu... Chiar și în cele mai grele momente ale vieții. Acest orb, asemenea dreptului Iov, nu a deznădăjduit, nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu. El continuat să strige: „Fiul lui David, miluiește-mă”.

În strigătul său, cuvântul „milă” ocupă un loc important. Acest orb, asemenea oricărui om încercat de nevoi și necazuri, apelează la Dumnezeu, invocând mila Sa. Căci nu există om fără de păcat și tot omul care cere de la Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, nu se întoarce nerăsplătit. Cererile acestea, adunate și rostite de către preot în Sfânta Liturghie, sunt continuate de răspunsurile poporului dreptcredincios: „Dă, Doamne!” și își găsesc rezonanța la Dumnezeu.

Vorbind despre stăruința în rugăciunea către Dumnezeu, asemenea orbului din Evanghelia de astăzi, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune:

„Învață de aici că de am fi cei mai de jos și cei mai neluați în seamă oameni, dacă ne apropiem cu râvnă de Dumnezeu, vom putea dobândi – prin noi înșine – ceea ce cerem. Râvna lui n-au oprit-o nici sărăcia, nici boala trupului, nici comentariile oamenilor, nici că Hristos nu l-a auzit la început. Nimic. Așa este un suflet înflăcărat și chinuit” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, București, 1993, pp. 760-761).”

Orbirea sufletească, o „afecțiune” aparent ușoară

Evanghelia de astăzi ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăște din milostivirea Lui cea negrăită și nemărginită față de omul suferind. Iubirea Mântuitorului Iisus Hristos se răsfrânge și asupra celui orb din Ierihon. Mai ales când credința acestuia este puternică, iar rugăciunea lui este stăruitoare. Analizând mesajul evanghelic de astăzi, părintele diacon a evidențiat și starea de „orbire sufletească”, care se accentuează și în zilele noastre.

Citiți și „Timpul nostru să-l transformăm în sărbătoare, în celebrare, în iubire, în recunoștință”.

„Privind prin ochii orbului, precum ai oricărui om care este greu încercat de o boală, de o suferință, de o neputință, dar și a urmărilor acestei neputințe în viața sa – sărăcia și  neîmplinirea – întâlnirea cu Hristos reprezintă un eveniment esențial; un eveniment crucial pentru ceea ce urmează. Orbiți trupește sau greu încercați de anumite neputințe, ajungem să conștientizăm că numai de la El vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”… Că ne putem ridica din boala și necazul nostru numai cu sprijinul lui Dumnezeu. Ne adresăm stăruitor în rugăciune, înțelegând că numai în acest fel putem dobândi cele cerute.

„Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide; că oricine cere, primește; cel ce caută, află; și celui ce bate i se va deschide”, ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, în cap. VII (Matei 7, 7-8).

Să nu devenim nepăsători la lucrarea lui Dumnezeu!

Cu totul altfel stau lucrurile atunci când suntem orbiți sufletește: devenim nepăsători la prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume. Ochii noștri sunt legați să vadă, urechile noastre să audă și limba noastră să vorbească despre tot darul revărsat de Dumnezeu. În această situație ne îndepărtăm de Dumnezeu, considerându-ne suficienți nouă înșine și devenind robi ai propriilor noastre încrederi. Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne părăsește. El ne cercetează, căutând să ridice de pe ochii sufletului nostru vălul de întuneric așternut.

După ce a primit cele dorite, adică lumina ochilor săi, orbul din Ierihon a dat mulțumire lui Dumnezeu pentru darul primit, mergând după Mântuitorul și slăvind pe Dumnezeu. Din orb și cerșetor, Bartimeu devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu, cel Care L-a vindecat. Mărturia sa este una personală, directă și are rolul de a întări în credință pe toți cei care au văzut, au auzit și au crezut că această minune s-a întâmplat.

Credința ta te-a mântuit!

Ochii celui orb, acum deschiși, ca și ai mulțimii de popor aflat acolo, au rămas pironiți asupra Mântuitorului, lăudând pe Dumnezeu pentru lucrurile mari și minunate săvârșite în mijlocul lor. Asemenea orbului din Ierihon, și noi, după primirea celor cerute de la Dumnezeu, se cuvine să dăm mulțumire Lui, cu aceeași credință și iubire, făcându-ne noi înșine mărturie a lucrării Sale mântuitoare pe acest pământ.

Citiți și Sf. Ioan Botezătorul spune fiecăruia ce să facă.

De asemenea, să înțelegem că numai prin credință și rugăciune, Dumnezeu va avea milă de noi. El ne va elibera din orbirea sufletească în care cădem de multe ori. Ne va ajuta să redobândim vederea duhovnicească de care avem nevoie. Numai astfel putem să auzim și noi, la vremea cuvenită, cuvintele de mângâiere adresate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos orbului din Ierihon: „Vezi! Credința ta te-a mântuit!” Amin.”

Lansare de carte – „Sus să avem inimile”, Cristina Toma

La finalul Sfintei Liturghii, părintele Petru Munteanu i-a anunțat pe credincioșii prezenți sfânt lăcașul de cult despre un alt eveniment cultural deosebit, inițiat de Editura Jurnal Spiritual. Astfel, în duminica a XXXI după Rusalii, la data de 27 ianuarie 2019, a avut loc lansarea cărții  „Sus să avem inimile”. Cartea este scrisă de doamna Cristina Toma, sub egida Editurii Jurnal Spiritual.

„Anunțăm că lansăm astăzi sau din nou o carte deosebit de frumoasă scrisă de Cristina Toma, apropiată Sfintei noastre Biserici, care a dorit din dragoste față de sfânta noastră biserică să așeze această copertă care reprezintă biserica noastră. Biserica are alături un copac înflorit, pentru că ăsta-i rostul copacului, să-nflorească, rostul pomului e să ne umple de parfum și mireasmă și un simbol al culturii noastre, pe care și noi l-am preluat de la marele Constantin Brâncuși, „Coloana fără sfârșit”.

Noi îi spunem „Coloana infinitului, dar ea se cheamă „Coloana fără sfârșit”. Ea este, de fapt, o cinstire a celor adormiți din neamul neamul neamul neamul nostru; crucile noastre de căpătâi în perioada marelui Brâncuși în zona aceea erau stâlpii de la poartă.”, a menționat părintele Munteanu. După care a îndemnat-o pe doamna Cristina Tomas să adreseze un cuvânt celor prezenți la lansarea cărții:

Rugăciune izvorâtă din iubire și dor de Dumnezeu, de Cer, de ACASĂ

„Întreaga ființă îmi este înveșmântată astăzi în bucurie autentică și emoții frumoase, fiindcă am reușit să vin la întâlnirea cu Hristos în biserica cea mai dragă sufletului meu, biserica ocrotită de aripile de iubire și de lumină ale Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Dedic această carte, cu toată dragostea, cu profundă recunoștință și evlavie, Bunului Dumnezeu, Maicii Sfinte, grabnica mea ajutătoare și mijlocitoare, tuturor sfinților și tuturor puterilor cerești, Sfântului Nectarie, „bunicuțul” meu din Cer, cum îi spun eu, părintelui Petru Munteanu, părintele meu duhovnic, care mă ajută să mă trezesc din somnul spiritual și să nu mă-mpotmolesc pe drumul spre Cer, spre Acasă.

De ce „Sus să avem inimile!”? Fiindcă acest îndemn liturgic mereu mi-a sensibilizat inima până la lacrimi, mereu m-a îndemnat să-mi plec genunchii trupului și inimii la rugăciune, la rugăciune de căință sinceră și curată, la rugăciune izvorâtă din iubire și dor de Dumnezeu, de Cer, de ACASĂ. Acest îndemn liturgic mereu m-a îndemnat să-mi înalț sus inima la Tronul Sfintei Treimi, să-mi înalț inima la Hristos, Calea, Adevărul și Viața.

Să fim inima lui Hristos!

În această carte am scris despre trăiri, stări, emoții pozitive sau negative, despre stări și trăiri care ne orbesc spiritual și ne împietresc inima sau o înalță la Cer, la Dumnezeu. Am scris despre invidie, despre egoism, despre mândrie, despre starea înstrăinării și uitării de Dumnezeu. Am scris și despre iubirea necondiționată, am scris despre starea comuniunii divine, despre starea comuniunii cu aproapele, despre starea recunoștinței.

Am scris așadar, despre trăirile noastre. Am emoții. Am îndemnat să ne deschidem larg fereastra sufletului ca să intre din belșug: lumina, iubirea, credința, nădejdea, speranța. Am adresat un îndemn frumos să fim picioarele și mâinile lui Hristos, să fim ochii lui Hristos, să fim gura lui Hristos, să fim urechile lui Hristos. Să fim chiar inima lui Hristos. Adică să fim mărturisitorii și următorii lui Hristos, într-o lume sărăcită de valori și principii sănătoase de viață… Și aș fi vrut să vă citesc o poezie, dar nu știu dacă mai este timp.”

La sfârșitul Sf. Liturghii, părintele Petru Munteanu a dat mult așteptată binecuvântare tuturor credincioșilor aflați în sfânt lăcașul de cult. I-a îndemnat, totodată, să ducă și acasă iubirea lui Dumnezeu.

Brîndușa Dediu

Citiți și „Canoanele Sf. Vasile întăresc credința ortodoxă în trăirea morală după Evanghelie”.